pentru un autor polivalent și energic precum Horia Gârbea (dramaturg, prozator, eseist, traducător, publicist), poezia pare, mai degrabă, momentul de reculegere interioară de pe traseul unei activități literare alerte. De-a lungul timpului, a publicat mai multe volume de versuri, exersând o formulă poetică în care se îmbină intertextualitatea și parabolicul, umorul și gravitatea, austeritatea stilistică și înclinația apoftegmatică.
Poezia lui Horia Gârbea nu este rezultatul vreunei crize existențiale sau al vreunei drame autobiografice. Condeiul său nu alunecă niciodată patetico-retoric, dar nici nu ajunge la experimente conceptualiste, golite de orice emoție. Profesionist al lecturii și al scrisului, Horia Gârbea stăpânește bine tehnica poetică, poemele curg lin și narativ, fără rupturi și contorsionări specifice lirismului metonimic. Cele mai multe sunt construite ca scurte scenarii sau parabole, cumva sorescian, dar numai uneori cu poantă finală. Acest model îl cunoaștem deja din volumele precedente, însă acolo exista mai multă indeterminare a cronotopului și o ambiguitate de fond a semnificațiilor. În Pisica din Kavala aproape toate piesele sunt cvasiocazionale, prilejuite de contactul cu anumite spații ori decoruri, care stimulează imaginația cultural-livrescă a autorului (de altfel, textele volumului au fost citite la Turnirul Poetic Cununa de Lauri, organizat de U.S.R., edițiile de la Alexandroupolis, Grecia, 2018, și Alicante, Spania, 2019). Chiar și melancolia este mai ales una a descendenței culturale: „fericiți aceia ca ulise/ care au coborât în infern/ și în serile calde/ cum se știe că e acolo/ se-adună la o sticlă de uzo/ și-un schimb de nostalgii// și noi am fost în arcadia/ își spun/ mirosea fabulos a brânză de capră/ și orfeu cânta/ în toate tavernele“ (la marea egee). Nostalgia călătorului, în postura de privitor pe fereastră, se developează în altă parte discret, minimalist, ca într-o pictură de Edward Hopper: „ce rămâne/ din priveliște/ o fereastră/ la care nu vin nici măcar/ porumbeii ghiftuiți în piețe/ de risipitorii semințelor/ rămâne piațeta/ orelor noastre puține/ (…)/ nicio ramă albă/ a unei ferestre/ nu se poate preface/ în două catarge/ clătinate de aerul libertății“ (la fereastră). Oricum, melancolia rămâne starea dominantă, însă asumată și ea într-un mod cumva generic, impersonal: „toate micile melancolii/ de plajă pustie/ se adună într-un singur glob/ uriaș pe care/ nimeni nu crede/ că îl poartă zilnic pe umeri“ (capsula de sticlă).
Problemele personale cam lipsesc din micro-ficțiunile cu personaje istorice și mitice, cu excepția alienării de sinele profund: „între artă și moarte/ e un pod cu zăbrele/ din oțel argintiu/ numai între mine și sinele meu/ nu e nici măcar o frânghie/ putrezită nu este/ nici măcar o sârmă de rufe/ pentru cârpe tocite/ de atâtea spălări“ (sfori și stele). Motivul dedublării apare și în metatextuala lecție de anatomie, în care poetul este și doctorul Tulp, și hoitul de pe masa de disecție: „și eu cu jobenul în mână/ și eu cu jobenul pe cap/ și eu cu bisturiul între degete/ și eu cu bisturiul în gât/ și cu cele trei/ degete de închinare/ adunate și reci pe creion“. Jindul la fericirea oamenilor simpli (portarul, șoferul, femeia de serviciu) din pe trepte l-aș cataloga îndeosebi ca un clișeu (literar). Autentic este însă gândul că dragostea paternă bate orice aspirație de cunoaștere (aniversare).
Pisica din Kavala conține o poezie deopotrivă simplă și rafinat-livrescă, mai puțin ludică și mai mult sapiențială. Chiar și ceea ce aparent nu te privește, se reține ca meditație asupra condiției general-umane: „golul omului din pompei/ se va umple cu ipsos/ și cu nicio semnificație“ (poveste cu o locomotivă). Din fericire, literatura are însă puterea de a da semnificație celor ce (se) trec.