Începând din anul 2000, când ne-a adus în țară Compania Béjart Balet Lausanne, Japan Tabacco International (JTI) ne-a dat prilejul, în cadrul Întânirilor JTI, să arucăm o privire asupra unei bune părți a peisajului coregrafic european al zilelor noastre. În toamna lui 2019, Întânirile JTI au ajuns la cea de a XX-a ediție și cu acest prilej a venit la București IT Dansa din Barcelona, compania de dans a Institutului de Teatru din Barcelona. Tinerii dansatori ai Institutului de Teatru spaniol au prezentat pe scena Teatrului Național București trei piese coregrafice, două aparținând unor coregrafi contemporani aflați în acest moment în plină ascensiune, Alexander Ekman și Sidi Larbi Cherkaoui, iar a treia fiind creația unei tinere absolvente a acestei școli din Barcelona, Lorena Nogal.
Seara a debutat cu piesa Lorenei Nogal, formată în cadrul Companiei IT Dansa din Barcelona ca dansatoare și apoi recunoscută în calitate de coregraf și premiată în competiții naționale. Lucrarea ei de mică întindere, The Prom (Balul), fără pretenții de tematică majoră, ne-a invitat să ne binedispunem urmărind joaca năstrușnică a unui interpret cu o mătură, bucuria a doi tineri într-o scurtă și caldă întâlnire și explozia de viață a unui grup care-și exteriorizează prin dans bucuria de-a trăi. O succesiune rapidă de linii frânte, împletite cel mai adesea cu mult umor, era principala modalitate de configurare a fiecărui moment de dans, pe muzica unui colaj din Vangelis, Hans-Peter Lindstrom și Parfume Genius.
Cea de a doua piesă, In Memoriam, pe muzică de A. Filetta, i-a aparținut coregrafului marocano-belgian Sidi Larbi Cherkaoui, cunoscut publicului român încă din 2014, când tot în cadrul Intânirilor JTI a dansat și a desenat în nisip, pe scena Operei bucureștene, în spectacolul semnificativ intitulat Dunas, iar în 2019, la Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu, a primit o stea pe Aleea Celebrităților. De astă dată, subiectul abordat a fost unul profund dureros, al relațiilor marcate de violență și ingratitudine, dintre un bărbat și o femeie. Piesa este un triptic, creat în 2004, pe care l-am văzut înregistrat cu interpreți de marcă, dar tinerii dansatori de la IT Dansa din Barcelona, care l-au preluat în 2011, ne-au prezentat numai primele două părți, ceea ce a lipsit piesa de înțelegerea ei deplină. Prima parte a tripticului în care partenera femeie suportă îndelung, continuu, agresivitatea bărbatului se încheie neașteptat cu o palmă zdravănă care îl culcă la pământ pe acesta, cu acest moment încheindu-se relația celor doi. În a doua parte a tripticului, aceeași femeie își află partenerul potrivit, alături de care trăiește momente armonioase de împlinire în doi, dar, tot atât de neașteptat, în final, ea îi întoarce spatele, părăsindu-l. Ultima fațetă a tripticului, pe care noi nu am mai văzut-o la București, cea mai consistentă ca intensitate de trăire și cea mai valoroasă coregrafic, pune în pagină durerea sfâșietoare a bărbatului abandonat în mod absurd. Toate aceste povești sunt evocate scenic uneori într-un limbaj neoclasico-modern, în care rolul expresiv al brațelor se află în prim plan, iar dăruirea interioară a interpreților este deplină, în timp ce, alteori, neoclasicul este complet uitat și mișcările navighează exclusiv în zona contemporană.
În final, ultima creație prezentată, Whim (Capriciu), pe un colaj din muzică de Antonio Vivaldi, Edmundo Ros, Maurice Ravel și Nina Simone, i-a aparținut coregrafului Alexander Ekman, în plină ascensiune, vizibil adesea, în ultima vreme, pe postul de televiziune MEZZO.Pentru cei care îi urmăresc pe acest post amplele creații actuale, în care corpurile dansatorilor înoată în valuri de spice de grâu, în ploi de boabe de mazăre sau în valuri de apă sugerate prin proiecții de lumini, a fost deosebit de interesant să vadă o piesă de la începuturile sale creative, precum cea prezentată de tinerii dansatori de la Barcelona, creată în 2006. În această piesă, accentul cade pe partea emoțională, de o infinită diversitate, iar în unele momente sentimentele sunt tratate parodic, precum impulsurile pasionale conturate pe muzica Bolero-ului lui Ravel. Mișcările gândite de Ekman sunt de o libertate deplină, care nu ține cont de nici o separație stilistică, un pantof de point poate servi și el unor mișcări care au un cu totul alt punct de pornire. Mișcările fiecărui membru al grupului se armonizează între ele, creînd împreună mari tablouri, doar pentru o clipă statice, care se destramă îm momentul următor pentru a evolua către alte imagini. Urmărind acest spectacol, am putut vedea pe viu o creație a unuia dintre cei mai imaginativi coregrafi ai prezentului. Dar o inițiativă recentă dorește să interzică Companiei Japan Tabacco International (JTI) să mai aibă activități culturale, întrucât activitatea sa primă este vinderea tutunului, nocivă fumătorilor. Fumatul este o opțiune personală, în care putem interveni printr-un sfat, dar pe care nu o putem interzice, căci am păși din nou înspre un tip de societate de care dorim să ne îndepărtăm cât mai mult. În timp ce spectacolele pe care ni le oferă această societate, în cadrul Întânirilor JTI, constituie un dar de care beneficiază toată lumea, inclusiv nefumători ca mine. De ce să ni se ia această bucurie ?
Dar prezenta ediție XX a Întânirilor JTI ne-a mai oferit și prilejul de a compara două instituții de invățământ din Spania și din România, cu profil apropiat, căci acest Institut de Dans din Barcelona este o instituție comparabilă cu Secția de Coregrafie a UNATC de la noi, și este interesant să observăm care sunt apropierile și care sunt deosebirile între cele două organisme care cizelează dansatori. Amândouă primesc oameni care au deja o pregătire generală, ajunși la vârsta de 18 ani – cei din Barcelona o pregătire prealabilă în dans, cei din București cu o pregătire prealabilă și în alte zone artistice cum ar fi teatrul. Cei din Barcelona au nu numai o structură de învățământ, ci și una practică, datorată Companiei de dans alipită Institutului de Teatru, în cadrul căreia mari coregrafi ai momentului de pretutindeni, timp de doi ani, îi familiarizează pe cursanți în stilul lor propriu, în cadrul unor spectacole ca acela venit la București. Studenții din Barcelona sunt modelați ca interpreți, în timp ce cei de la București își dau licențe și masterate chiar cu propriile lor creații, piese uneori ample, cu mai mulți interpreți – deci sunt clar pregătiți pentru a deveni coregrafi. După absolvire, dansatorii de la IT Dansa Barcelona se angajează ca dansatori la mari companii din toată lumea, în timp ce absolvenții Secției de Coregrafie a UNATC se risipesc în peisajul nostru cultural, căci nici Opera, nici Opereta nu doresc să-și împrospăteze repertoriul cu lucrări ale tinerilor coregrafi români, chiar dacă și una și cealaltă sunt instituții de stat, nu companii particulare, care au în denumirea lor termenul de Opera Națională și Teatrul Național de Operetă, care ar trebui să le oblige la o anumită politică repertorială. Dar, din păcate, lucru pe care îl spun mereu în ultima vreme, s-a ajuns la situația aberantă ca Opera Națională București să nu mai aibă în repertoriu nici o piesă a unui coregraf român. Pe vremuri, când Opera bucureșteană avea angajați trei coregrafi români, funcționa și un Studio de balet, în care se montau lucrări neoclasico-moderne și continuu apăreau noi dansatori care doreau să pornească și pe drumul creației. Astăzi nu mai există nici coregrafi angajați și nici Studioul de Dans. În acest context, nu ne rămâne decât să îi admirăm pe alții și să ne căinăm de pustiul din jurul nostru, de care se fac vinovate nu numai direcțiile celor două instituții, ci și Ministerul Culturii, Centrul Național al Dansului București și uniuni ca UNACOR – Uniunea Artei Coregrafice din România, care ar fi obligate să intervină în viața coregrafică pe care o gestionează. Iar în final, orice dar am primi din afară, dacă propria noastră creativitate se sufocă, nici o bucurie nu mai poate fi deplină. Contactul culturii autohtone cu cea universală e benefic dacă stimulează creația proprie, or, în instituția amintită, creația coregrafică nu mai este de ani buni o cultură vie.