Andreea Bibiri este una dintre actrițele care s-a bucurat de atenția regizorilor repede după absolvire. O țin minte bine pentru deschiderea ei și faptul că se lăsa provocată, chiar dacă nu controla perfect situația atunci, de propunerile și de discursul lui Radu Penciulescu de la Arcuș, lîngă Sfîntu Gheorghe. Am văzut-o în Lecția, juca Eleva, debutul ei la „Bulandra“, în regia lui Vlad Massaci. Puțin rebelă, puțin răsfățată, nonșalantă, Andreea Bibiri și-a definit locul clar în teatrul românesc. O apariție cu mult har și ieșire din tipar. Un nume pe care toată lumea îl rostea. Întîlnirea ei cu Yury Kordonsky la Teatrul „Bulandra“, în 2001, cam imediat după terminarea UNATC-ului a fost șansa. Este fundamental ca la început de drum un regizor să te pună pe drumul corect, să-ți formeze reflexe, modul de a gîndi, de a analiza, să te incite pentru ca libertatea artistului să nu fie încarcerată, să te curețe de deprinderi grăbite. Sonia din Unchiul Vanea este Rolul Andreei Bibiri. Iar pregătirea pentru acest spectacol a fost, pentru cei tineri din distribuție, o Școală. Aș spune nu doar Școala Bulandra, poate și o inițiere, în același timp, în găsirea măsurii. Dincolo de căutare, rigoare și tușa altfel, ar trebui să fie tonul unic al personalității. Iar Bibiri îl are. Pe scenă juca împreună cu Victor Rebengiuc, Horațiu Mălăele, Mariana Mihuț, Cornel Scripcaru, Irina Petrescu. Și fiecare era nou, proaspăt, ieșit din trasee cunoscute, foarte disponibil, era o atmosferă de trupă, de proaspăt, de chef, de nebunie, de ceva pătimaș. E limpede că momentul Kordonsky a fost o redefinire, o reașezare a Teatrului „Bulandra“. Unchiul Vanea, 2001 și Căsătoria , 2003 sînt cele două producții semnate de regizorul rus format la Sankt Petersburg de Lev Dodin. Căsătoria se joacă și astăzi, la Sala „Liviu Ciulei“. Pe urmă, am văzut-o la Teatrul Act, în Shape of things de Neil LaBute, în regia lui Vlad Massaci, în America știe tot, pus de Radu Afrim la Green Hours, în Henric al IV-lea și în Șase personaje în căutarea unui autor, amîndouă puse în scenă la Bulandra de Liviu Ciulei, în Purificare, mult controversatul spectacol al lui Andrei Șerban de la Teatrul Național din Cluj, unde Andreea Bibiri a fost invitată pentru rolul Grace, în Pescărușul de la Teatrul Național „Radu Stanca“ din Sibiu, Nina. Altă colaborare cu Șerban a fost pentru Lear, juca Edgar. 2011 a fost anul spectacolului Îngropați-mă pe după plintă, un scenariu tulburător după cartea lui Pavel Sanaev, aș spune că este cel mai puternic spectacol al lui Yuri Kordonsky. Bibiri juca Mama. Mariana Mihuț, Bunica, răvășitor, Marian Râlea, Claudiu Stănescu… Am revăzut-o în 2017, Lady Macbeth în Macbeth-ul lui Michal Docekal, de la sala „Toma Caragiu“ a Teatrului Bulandra. Un an mai tîrziu, într-un one-woman show. O femeie singură, la Teatrul de Artă din București.
Mă gîndeam la toate astea înainte să înceapă Ea și numai ea, un spectacol montat de Alexandru Mâzgăreanu la Teatrul Act, după piesa lui Andrei Ivanov. Mi-am dat seama că aveam emoții și mă întrebam cum intră cîte un tînăr excepțional într-un con de umbră la teatrul lui, „Bulandra“, în cazul lui Bibiri, cum nu mai apar brusc solicitări nici în altă parte, cum probabil există umori și stări personale, cum vîlva creată în jurul unui nume se estompează, se trece repede la altceva, la altcineva. Ușurința asta mă sperie. Cu nedreptatea ei cu tot. Nu vorbesc aici doar despre Bibiri. Nu este cazul tipic. Sînt mulți actori peste a căror performanță trecem ca și cum ar fi normal. Performanța este ceva ce ar trebui să fie normal. Dar nu este. Nici în teatrul românesc, nici în societatea noastră.
Stînd pe un scaun la Teatrul Act și urmărind spectacolul, mi-am dat seama că pot să fiu oriunde. În Anglia, în Germania, în Franța. Un teatru de cameră, axat pe actor și pe individualitatea lui. Un exercițiu util pentru regizorul Alexandru Mâzgăreanu și binevenit după maturizarea lui cu Mamă, mi-am pierdut mîna de acum doi ani, de la Piatra Neamț. Fără să se complice, construind pe o linie simplă, clară, fără trucuri – este și greu pentru așa ceva la Act – regizorul aș spune că se concentrează pe relațiile profunde dintre cei doi protagoniști, Mama și fiul ei adolescent, pe ceea ce fac Andreea Bibiri și tînărul Vlad Lință la jumătate de metru de spectatori. Tonalitățile celor doi sînt perfect stabilite. O Mamă văduvă de tînără, disperată de lipsa de comunicare totală cu fiul ei, izolat în camera lui, navigînd pe net, absent din orice, obraznic, cinic, ducînd dorul tatălui mort și găsindu-și mama vinovată, à priori, pentru orice i se întîmplă sau nu. Cumva, o trecere prin șabloanele prezentului, prin criza de izolare și non-comunicare, prin puterea ficțională și iluzorie, gravă, pe care o dezvoltă internetul, fb-ul și alte rețele de socializare. Acolo găsești ceea ce nu este lîngă tine. Sau ceea ce nu îndrăznești să cauți în realitate. Din diferite motive. Mâzgăreanu merge la început pe ceea ce s-ar putea numi clișee comportamentale. Și Mama, și fiul nu ies din coordonate lingvistice și de relaționare. Ce mi s-a părut extraordinar, pe tot parcursul spectacolului, că nici o secundă nu se derapează spre melodramatic. După ce Mama își inventează persoanjul Toffy, o fată tînără, cu toate datele generației, care reușește să „vorbească“ cu fiul ei, montarea intră într-un alt registru, cu un alt ritm, cu un soi de exuberanță care însoțește apropierea celor doi. Apropiere virtuală. Andreea Bibiri își schimbă LA VEDERE stările, înfățișarea, dinamica limbajului, a corpului, devine o tînără cool, ciudată, puțin stîngace, dar cu toate semnele tinerilor rebeli, neadaptați. Și devine într-o secundă Mama, obosită, ștearsă, ternă, defeminizată, plictisitoare, enervantă pentru băiatul ei, ridicolă. Și iar Tofy cea plină de elan în jocul din Peter Pan, o Wendy fără astîmpăr, ochii îi strălucesc, expresia se modifică într-o clipită, corpul este nervos, în priză. O demonstrație de actorie bine dirijată de Alexandru Mâzgăreanu, cu finețe și nici un fel de ostentație, cu un sfîrșit lăsat în aer, bine armonizat cu ambiguitatea personajelor și a relației lor în „trei”. Dacă regizorul ar curăța spectacolul de inutila vulgaritate a expresiilor de la început, în special, absolut fără nici o relevanță pentru că cheia este foarte clară, dacă și tînărul Vlad Lință și-ar controla mai eficient emoțiile și textul – chestiuni extrem de simple și realizabile – totul ar merge uns. Oricum, Vlad Lință este foarte atent la ce are de construit și este susținut de Andreea Bibiri.
Ea și numai ea este un spectacol a cărui performanță te atinge.