Nu poți răni un absent. Și în nici un caz un absent de la întâmplarea ființei tale. A urmări să-ți cerni prin el dorințele și speranțele este sinonim cu anularea lor și cu sentimentul că viața se produce mereu în altă parte, că e un festin la care nu ai fost invitat, o bucurie refuzată. Puțini sunt cei care își păstrează cumpătul în goana după bucurie. Un astfel de personaj echilibrat este Olga lui Bernhardt Schlink.
Romanul Olga poate fi considerat o replică la Cititorul. Acela era un băiat care îi citea opere literare unei femei analfabete și lecturile lui devin substitutul unor scrisori de dragoste la care femeia, mândră, nu răspunde; Olga trimite scrisori de iubire unui bărbat, numai că acestea rămân fără ecou pentru că destinatarul s-a grăbit să moară. În ambele cărți este celebrat cuvântul – mereu hărțuit de prezențe și absențe, astfel încât puterea lui se limitează la revelarea jocului de apropieri și depărtări pe care îl țes personajele. Apoi se retrage, de parcă și-ar mărturisi umilința.
Cartea publicată în 2018 la Diogenes Verlag AG Zürich și în 2019 la Polirom, împărțită în trei părți ce corespund unor propuneri narative distincte, își desfășoară acțiunea în Germania de la finele secolului al XIX-lea până în anii ’70. S-a spus că este „o poveste despre iubire și singurătate, despre forță și neputință“. Sunt cuvinte ce spun totul fără a spune nimic pentru că orice iubire conține singurătate și de multe ori numai singurătate, în timp ce impulsul nevăzut al forței este neputința. Fața nedorită a iubirii nu este moartea, ci alienarea. Iubirea este încercarea nobilă de a învinge singurătatea celuilalt, este o moarte înaltă în ființa aleasă ca prototip al mântuirii, numai că avalanșa de contorsionări oglindite în alter duce la confuzia dintre fatuitate și generozitate. Atunci apare teribila tensiune nu doar între istoria personală și cea generală, nu doar între tiparele prestabilite ce sufocă ființa umană și aspirația ei spre unicitate, ci în primul rând între expresia euforică a vieții ce ia forma persoanei iubite și cealaltă formă, de caloian, deci a omului de lut împodobit cu flori ce bucură ochiul, însă pentru o clipă, căci este îngropat în pământ sau aruncat în apă imediat cum seceta apare; între chipul viu ce concentrează pasiunea și cel de vas funerar, de canopă.
Pentru că iubirea este oarbă, balanța este inegală. Dacă ar fi egală, nu ar mai fi iubire, ci judecată. În timp ce Olga vrea să fie tot mai prezentă, Herbert exersează arta absenței, ducând-o la perfecțiune. Scrisul ei este un act de prezență sprijinit pe o mare absență. Când ți-e dor de cineva, recreezi acea persoană, ți-o apropii cu puterea inimii. Când nu-ți mai este dor, o ucizi senin, o faci să dispară. În ambele cazuri gradul ridicat de ficțiune nu ne afectează pentru că ne-am obișnuit să fim înspăimântați. Existența se îmbină cu nonexistența; pentru a trăi mai intens e nevoie să murim mai mult.
Astfel de gânduri trebuie să fi avut Herbert, iubitul Olgăi, când a plecat de acasă și nu s-a mai întors. A lăsat în urma lui dorul. Olga îl iubea din copilărie, de atunci când, după moartea părinților ei, a fost luată de bunica și s-a împrietenit cu doi vecini: băiețelul Herbert și sora lui, Viktoria. Dar Olga era săracă și cei doi erau vlăstare nobile. Pe măsură ce anii treceau, diferențele de clasă se acutizau. Nu ne miră că Herbert, amenințat de părinți cu dezmoștenirea dacă face o mezalianță, acest erou oțelit în regimentul de infanterie al gărzii prusiene, apoi voluntar în trupele coloniale din Africa Germană de Sud-Vest, bărbatul neînfricat fuge din calea femeii, alegând să călătorească departe, tot mai departe, întreaga lui viață și implicit a Olgăi devenind o colportare de prezențe și absențe, până la expediția definitivă în Antarctica. Absența solemnă.
Olga îi scrie, indiferent că el e mort sau viu, mai întâi mort și apoi viu. Ea nu acceptă destinul pielii destrămate, ci își păstrează conturul concret al ființei atât timp cât crede că scrisorile ei pot concentra realitatea dorită, făcând-o posibilă și, mai mult decât atât, palpabilă. Recluziunea în fața paginii albe, pe care femeia o umple cu înțelesuri, nu este o pedeapsă, ci o șansă de accedere la autarhia ființei, precară până nu demult. Retrasă în limbaj, persoana se pune la adăpost. Spațiul și timpul se contopesc într-o singură dimensiune, idee deloc nouă în istoria culturală a omenirii, dar care Olgăi îi creează probleme. Nu la nivel conceptual, se înțelege, ci afectiv. Ea intuiește greutatea aproprierii de Herbert și toată viața ei devine o luptă interioară cu spațiul care i l-a furat, cu timpul care nu-l mai aduce înapoi. Sunt două planuri în suprapunere dușmănoasă. Între ele Olga se simte strivită. Acolo nu mai încape decât subțirimea paginii scrise.
Femeia crede că poate schimba fața pocită a înșelăciunii și poate umple golul absenței, cum altfel dacă nu prin cuvinte? Se dovedește oarbă în iubirea ei, atât de oarbă, încât nu vede absența bărbatului. Nu o vede cu adevărat. I se pare că Herbert stă ghemuit undeva, cu genunchii la gură, într-o realitate paralelă de unde Olga îl poate aspira prin puterea spiritului ei și îl poate naște din nou, mai cu folos, pe orbita imaterială a prezenței. Jocul de-a absența este obositor și creează suspiciune. Prezența este plenitudinea viului, produce sângerare și transă. Absența se ocupă cu scrisul, și acesta, când balanța coboară, devine în mod surprinzător vinovat prin obstinație, deplorabil prin exces. Să tăiem capul scribului! Să-l lăsăm fără mâini și fără aer! Prezența este o imputare, o împovărare a paginii construite abuziv, un pumnal în inima ei albă. Prezența înseamnă prăbușirea speranței. Fără speranță, orice om e o grămadă de carne vorbitoare. A scrie înseamnă a învinge concupiscența vieții, predispoziția acesteia de a confisca înălțimile; este efortul de a trece dincolo de banal.
Adevărata miză a romanului este celebrarea Cuvântului dătător de viață. Astfel, a treia parte, rezervată scrisorilor Olgăi către Herbert, e cea mai mișcătoare. La fel de important ca mesaj al cărții este elogiul subtil adus Femeii, capabilă să creeze viață în ordinul înalt al spiritului, conferind paginilor scrise puterea de a reconstitui adevăruri pierdute. A fi femeie este o grație. Nici o femeie adevărată nu invidiază vreodată un bărbat pentru că este prea ocupată să fie femeie, nu are timp de pierdut. Paradoxul feminin este acela că numai asumându-și până la capăt condiția o poate transcende. Asta face Olga. Ea realizează o translație din planul psihologic, în care fusese prinsă ca în ghețurile Antarcticii, în cel spiritual. Prin scris încearcă să modifice evidența, ridicându-se astfel peste gorganul condiției de femeie lăsată în urmă. Fusese un fel de amantă înșelată cu dorul de plecare al bărbatului iubit și devine stăpâna cuvintelor ei ce pun ordine în devălmășie.
Dar dacă și cuvintele mor? Forța ascunde neputința. O dată în plus, încrederea deja înfrântă a Olgăi este trădată, scrisorile dovedindu-și fatuitatea. Oricât de mult i-ar scrie, Herbert nu se întoarce pentru că el însuși este învins de propriul dor de evadare. Rămâne captiv în ghețurile Antarcticei. Realitatea e încăpățânată, nu se înduplecă la insistențele femeii, nu cedează teren, nu se încovoaie sub presiunea declarațiilor scrise. Onorată instanță, de ce am fost mințiți? De ce ni s-a spus să credem că vorbele noastre pot schimba fața lumii? Olga este o scriitoare de excepție pentru că are de partea ei geniul iubirii. Acolo unde așezăm cuvântul bun aducem Prezența. Doar că, în mod tainic, tot acolo sunt suferința și moartea. Scriind, Olga își pregătește ieșirea din scenă, impune o altă calitate a distanței decât cea fizică, aleasă de Herbert.
Dar există și o victorie, chiar dacă una smerită, cu ochii plânși. Scriind, Olga învață să ierte. Iertarea înseamnă să vezi altfel, să vezi cu inima, în timp ce păcatul dispariției fizice este o pervertire a privirii, o degradare a văzutului. Se atinge o vedere paradoxală, ce trece dincolo de aparențe. Ceea ce a fost făcut nu poate fi contrazis pentru că faptele sunt încăpățânate, dar ochiul timpului se închide pentru o fracțiune de secundă, poate dizolva, prin miracolul iertării, tot ceea ce și-a înfipt rădăcinile în (non)existență.