Imaginația mai poate oare depăși realitatea?

apariția antologiilor de autor Munci, zile, alunecări de teren, în 2001 și Portrete, autoportrete, acum în urmă, cuprinzând poeme și proze scrise (unele, publicate, altele, inedite) între anii 1970 și 2019 e un bun prilej pentru (re)citirea literaturii Ioanei Ieronim, așa cum s-a fixat în volumele de poezie Vară timpurie, Proiect de mitologie, Cortina, Poeme, Luni dimineață, Cînd strugurii se prefac în vin, Trecere petrecere și în cărțile de proză, Eglogă, Triumful Paparudei. Poezia Ioanei Ieronim este, spune Alex. Ștefănescu într-o pertinentă Prefață la prima antologie, una enunțiativă; în fond, de la primele texte din Vară timpurie până la poemele din Trecere petrecere, lirica poetei este una de notație, în care sensul trebuie să fie efectul participării complice, active a citi torului; nu întâmplător, „arta poetică“ a Ioanei Ieronim se intitulează Stare, dezvăluind această mecanică internă a relației celui care scrie cu fratele cititor, seamănul: „sensurile se scurg din lucruri/ ca nisipul în zidurile vechi/ cuvintele nu mai poartă/ frâiele faptei, ci pasc/ iarba prăfuită din șanțuri”. Iar sensurile care se scurg din lucruri se adună în albia a ceea ce s-ar putea numi viața pur și simplu, o permanentă dispută, spune poezia Ioanei Ieronim, între derizoriu și speranță. Iată termenii acestui raport, identificați încă din primul poem al cărții de debut: „Cineva la etaj scutură așternutul/ o cămașă de noapte planează/ caută drumul cu brațele/ atinge pământul o clipă, se ridică/… s-a oprit/ pe gura ruginită de apă/ la scara blocului/ un băiat străveziu își repară bicicleta/ o femeie târâie picioarele în papucii bărbătești,/ duce-n spate crosnia de lemne: din crengile umede/ printre sfori izbucnește un ram înflorit/ în fagurele cenușiu neterminat bărbați cercetează muchiile/ pipăie antenele boante pe care/ noaptea nevăzut crește betonul/ prin șantier unul abia venit, în salopeta plină de var/ împinge la o roabă goală/ cântă o doină barbară de dragoste/ dedesubt țevile s-au rupt/ seve curg fără oprire/ pământul se învinețește“ (Terține printre blocuri): o lume încremenită – în nemișcarea aproape ireală a „băiatului străveziu“, târându-și cenușiul până la gura ruginită de apă, pe-un pământ vânăt, cu oameni purtând roabe goale de colo-colo, printre țevi rupte, printre blocuri (prima „variantă“, poetică, a celor de după „blocurile gri“, cum zice un hit de azi al muzicii de cartier), cu speranța (ramul înflorit izbucnind dintre sfori) surpată, și ea, în betonul care crește, nevăzut, noaptea. Un alt poem decupează drumul pe scara autobuzului, liftul înțesat cu „ochi veșteji“, cafeaua băută cu știrile de la tranzistor, coada la bananele care „s-au băgat“ la bufet, personalizând speranța în „muntele de foi scrise“, așa cum, mai înainte, aceasta se identifica într-un „ram înflorit“. Scenariul continuă cu Alb-negru unde se vorbește despre lumea „oamenilor gârbovi, miriapode amorțite“, scormonind putregaiurile din „grămezi fără sfârșit“, pentru ca speranța, contrapunctul ori, altfel, punctul de start al cursei spre dincolo să fie un „instantaneu“ cu o femeie și un bărbat care se privesc.

Lumea Ioanei Ieronim este a oamenilor chinuiți, înșelați, întrebându-se dacă nu cumva înșelăciuni sunt și „căile zigurate ale văzduhului“ (Astigmatism), întrezărite printre pulberile stelare, auzite prin zăpezile virginale; materia lubrică a gunoiului (Periferie cu feline) și conservele de viață ale oamenilor (Viață) sunt ale unui univers surpat, în vreme ce rodul care „a legat“ nevăzut printre frunze și „goana cea mare a semințelor (Vară timpurie, Nocturnă), victoria surâsului asupra întunecării (Scenă de gen) ori minunile vechiului poem cu „dragoni și domnițe delfini înțelepți“ (Nocturnă II) sunt ale speranței și luminii unui dincolo mereu dorit, de neatins. Două sunt topos-urile acestei poezii: printre blocuri (scara blocului), cum s-a văzut, și cârciuma: „Fum abur alcool haine ude oameni la mese zăngănit văsărie mirosuri/ se revarsă de după perdea, varză prăjanie afumătură./ Afară e zloată. Prin fereastra tăiată în placaj se vede burnița/ Obsesiile își urmează cursul pe șine înzăpezite: măști moi peste înceată/ mișcare/ interioară/ Într-un colț e unul prăvălit. încearcă să-și ia de pe jos bucata de carne/ s-o vâre la loc în plasă. Carnea îi scapă din mâini, iar o întinde pe/ linoleumul înnoroiat. Din punga de plastic – i se desface acum pe/ genunchi o coloană vertebrală de vită: luciul osului gol, curat./ Fără nădejde, omul chicotește. Adoarme ca un prunc./; «ești fată sau fecior fată sau fecior? întreabă ciobanu’ atuncișa» repeta/ careva bancul zilei/ «da’ de ce întrebi» «Ha-ha, de ce…» râd toți/ nebunește» WHY?!/ Printre ei trece fata încărcată, bluza de bumbac i se întinde pe burtă./ Bufnește deodată pe masa dublă multele halbe de bere din mâini. Într-o/ parte, mai la-ntuneric, unul scoate cuvintele cum ies peștii morți pe apă/ – ceva despre femeie când vrea ea când nu vrea, lucru sfânt. Și deodată/ aruncă vecinului rachiul în ochi și-l întreabă de-ăia șapte lei de la șantier/ de recuperare/ Fata își înfige degetele în gura paharelor și pleacă legănat pe tocurile/ pantofilor scumpi de bal. «Se-ncinsese cuptorul și când a explodat»/ vorbește oarecine plângând răgușit «prietenul meu de-o viață») fata/ apăruse iar printre ei «nici n-au ars cu toții da-nghițeau flăcări și respirau/ flăcări. Aerul luase foc și p-ormă s-a topit carnea într-înșii»/ Fata aprinde becul atârnat într-un fir/ culege din zoaie bancnota lăsată de un client/ șterge masa, folia de plastic verde tocită“ (Scenă de gen: Cârciuma): un poem foarte semnificativ în ordinea perceperii realului în poezia Ioanei Ieronim.

Dacă balansul baroc al vieții cu moartea, al speranței și luminii cu deriziunea și întunericul oferă materia lirică, picturalitatea e prima dimensiune stilistică a cărților Ioanei Ieronim; multe poeme din sumarul acestora se intitulează Portret de femeie, Pastel în amurg, Desen, Pastel, Țărm, Potecă, Peisaj numit interior, Femei tinere citind radiografie, Instantaneu, Periferie cu feline, Portret în oglindă, Portret de fată, Autoportret, Tablou, Portretul unei doamne, Design, Casă la curte, Grafică, sfîrșind chiar cu titlul celei de-a doua antologii, Portrete, autoportrete etc. Peisaje, grafică, desene și, mai ales, portretul despre a cărui artă se vorbește, mai cu seamă, în cazul prozatorilor; în poezie, iată, Ioana Ieronim folosește tehnica ecorșeului (zice Dicționarul: „Reprezentare a corpului omenesc sau a unui animal, jupuit de piele, pentru a servi sculptorilor și pictorilor la studiul anatomic al musculaturii“). Fie că e vorba de „o fată cu chip de totem“ care „picură la telefon fraze nostalgice în neogreacă“ (Iasmin), despre „măștile moi peste înceată mișcare interioară“ (Scenă de gen: Cârciuma), portretul e un alt semn al lumii încremenite, pietri ficată chiar în momentul surpării ei: chipurile (mai ales, de femeie) din poezia Ioanei Ieronim sunt citite (prin ecorșeul lor) în același registru al pendulării între resemnare în deriziune și blitz-ul speranței declanșat pe un munte de foi scrise: „poartă o mantie neagră de catifea/ un acord al tainei de ore târzii și arcade/ s-a fardat pe un singur obraz/ căciula mare trasă pe frunte/ brațele ivindu-se în fâșul tern albastru/ cu o mică poșetă/ sacoșa/ cizmele încărcate de noroiul cartierului de blocuri/ copilul pe lângă ea/ între tarabele de zarzavaturi/ flori vopsite roșu vernil auriu/ miere solară/ cu surâsul ferit și stăpân, de madonă/ ea strânge într-un colț de geantă/ hârtiile scrise azi-noapte/ le apără/ de tentaculele umede ale țelinei“ (Portret de femeie). Dacă tot un semn al încremenirii e și peisajul, e și decorul din poezia Ioanei Ieronim (care se fixează, adesea, în versuri nominale, fără verb, într-o succesiune – atent elaborată pentru a susține sugestia pietrificării instantanee: „Fum abur alcool haine ude oameni la mese zăngănit văsărie mirosuri“, acesta e decorul unei lumi căreia îi lipsesc verbul, mișcarea, viața însăși), cromatica e una caldă, curgând leneș, fluidizând peisajul derizoriu, ocrotind speranța foilor scrise: „aș scrie un poem/ ca o mână delicată, lunară/ întinsă către voi/ cu unghii lungi vopsite violet/ sau verde/ o mână lângă care mâna mea adevărată/ amarnic s-ar rușina“ (Desen). Picturalitatea și versul nominal sunt ale lumilor despărțite/ unite de un singur verb, totdeauna sugerând violența: „beznă lumină bezna lovesc făpturile vii îngerii de cretă pereții de/ asbest pletele pâlpâitoare“ (Discotecă).

la întrebarea „imaginația mai poate ea oare depăși realitatea? “ (Porumbei călă­tori), Ioana Ieronim are un răspuns sigur prin poemele sale; structurile imaginarului poetic (puține la număr, coagulându-se în jurul temei nașterii pruncului, în poeme precum Poteca, Libații) se topesc în structurile realului aspru, decu­pat între alb și negru, natură și civilizație, adevăr și înșelătorie, viu și butaforie: altfel, semințele, ființa însăși și omul sintetic, artificial, ca în acest Discurs sentimental: „DA e otrăvitoare carnea mea nutrită cu aer sintetic/ spusa mea s-a dovedit halucinație neadevăr/ am respirat metri cub de aer în casa natală în cimitirul de țară de oraș la/ munte la șes la secția de galvanizare la cizmărie în autobuz în/ supermagazin/ toate aceste lucruri s-au calculat – se știe – avem un singur pământ/ pot fi radiogra­fiată până la cele mai delicate șiruri de oase/ pot fi tradusă în unde radio sinusoide fluorescente/ dan­telă industrială – dimpreună cu istoria/ personală familială națională cu tabloul onto-și-filogenetic/ în lemn poliester fibre de sticlă inclusiv miopia/ țărâ­nă suntem țărână/ totuși, frate din aceeași dinastie a Soarelui/ nu batjocori textele sacre/ zeul a mai lăsat o zi în puterea noastră/ arborele vieții/ năluca poamelor de aur“. Deseori poemul e un discurs care apără dreptul „ființelor conștiente“ ca într-o socie­tate pozitivistă, poleită în „luciul de nichel: incorup­tibil verdele pur, industrial“, să trăiască „multiple raporturi inconștiente“ (Gânditorul I) ori drepturile „râurilor de trandafiri“ dintre benzile șoselelor (Iasmin). Realul Ioanei Ieronim e unul polarizat până la cele mai fine detalii, până la cuvânt, adică: aubade, un termen folosit în vers și în titluri, înseamnă în limba franceză și serenadă, dar și batjo­cură, huiduială.

frapante în literatura Ioanei Ieronim sunt figurile acesteia, dispuse în pola­ritate, asemeni întregului sistem poe­tic, de la Vară timpurie până la Trecere petrecere. Astfel, apare mereu un misterios zeu (tânăr) care citește în liniștea de pe „continentul sudic al Godwanei“ povești despre Sir Walter Raleigh; zeul e invocat totdeauna ca un semn de carte, al speranței, adică: „Zeule, nu mă pierde în aceste iluzii învelite în iluzii,/ cercuri înscrise în Cerc/: n-ai trăit tu în pașnică vecinătate cu mine veacuri de-a rândul?/ n-am fost eu (cum ai dorit) o replică/ un automaton/ autoevolutiv autocontemplativ/ mai degrabă fictiv, ohé?/ Mantaua de protecție, cum mi-au lăsat-o din moși, s-a lipit de mine/ cu otrava lentă grea/ cât tru­pul viu dislocat“ (Invocație). Pe celălalt capăt el axei se află gânditorul, esența însăși a deriziunii: iată portretul său, antologic, fixând definitiv imaginea lumii surpate, fără valori și cu speranța înăbușită, din poezia Ioanei Ieronim: „Îți va spune că fără îndoială implicit și de la sine înțeles/ lumea merge mereu înainte pe o spirală ascendentă./ Îl cheamă Nelu Năstase, filosof/ are toate explicațiile la dege­tul lui mic/ întreaga lui ființă inspiră mulțumire sănătate forță/ buzele și obrajii-i lucesc neîntrerupt de grăsimile/ ultimului festin de cărnurile turmelor de porci care/ i-au împlinit făptura/ el nu uită totuși comple xitatea existenței, mișcarea vremii/ ar putea să mute singur din loc și un car plin, darămite/ niște confrați anemici de îndoială visători minați poate de sechele/ istorice/ în clipe de rară gingășie sufletească povestește cum îl legăna mama lui/ țăranca sărmană cu tălpile goale crăpate/ și din mâini torcând nopți întregi/ împroașcă stropi fini de salivă la literatură «p», rostind la fiece prilej:/ a ține piept/ a avea pondere/ a cădea pradă/ Partid și popor/ în chiar această clipă el expune plin de evla­vie mecanismul hipnotic al/ celor doi pași înainte cu ochii spre viitor/ cămașa desfăcută pe burtă asu­dată larg sub braț/ răspândește o subțire mireasmă de spray/ profesorul își trece peste frunte palma lată/ ghiulul fulgeră scurt în lumină/ – rentabilă și vocația asta a filosofiei“ (Gânditorul II).

Acestui cuplu zeu – gânditor, din imaginarul poetic, îi corespunde un altul, din realul său: bătrâna, bunica din multe poeme sau această făptură neagră, uscată, „cu ochii țesuți în hățișul pielii“, vorbind cu morții, nemaiașteptând pe nimeni, din poemele Târgul de haine, Femeia cu pruncul, Efigie sau Origin: punctul încremenit și centrul vital în jurul cărora se structu rează universul liric al Ioanei Ieronim. Poemele din urmă sunt, și ele, ale scindării și ale unui timp despletit, mai aproape de istorie, descoperind un anume mesianism și o implicare specific (neo)romantice; Ioana Ieronim se întoarce, însă, mereu, spre sine, părăsind retorica. „activismului“ pentru estetica poeziei înțeleasă ca artă a distanței: „soare ascuns în nori/ tu ascuns în vacarmul orașului/ iubirea ascunsă sub haine coclite/ – doar cuvintele, mesageri ai/ lucrurilor nevăzute ce le hrănesc/ de la distanță/ distanța e a demonului, se spune/ apropierea a lui Dumnezeu/ nu e poezia totuși arta distanței?“ (Cântecel). În sfârșit cele două cărți de proză, Eglogă și Triumful Paparudei, ca și textele epice din antologii, se asociază poeziei, ilustrând (post)modernul amestec al genurilor: timpul-epocă din proză/ poezie și vârsta de aur din poezie/proză sunt ale unui spațiu geografic (zona Râșnov și „comunitatea formată în majoritate din sași“) filtrat prin conștiința artistică.