Ce relație de rudenie ați pune între textele dumneavoastră scrise și gândite în limba română și textele dumneavoastră scrise și gândite în limba engleză?
Textele mele scrise în română sunt complet diferite de cele pe care le-am scris sau pe care le scriu în engleză. Am descoperit acest lucru, care m-a izbit, când am scris poezia în limba română în colaborare cu Ruxandra Cesereanu – Submarinul iertat. Pentru a fi publicat în Statele Unite, l-am tradus eu în limba engleză. Și mai precis: a fost foarte ușor să traduc părțile Ruxandrei și a fost extrem de dificil să le traduc pe ale mele. Le-am scris pe românește. Motivul pentru care le-am scris așa, „pe românește”, a fost acela că nu se poate spune în engleză ceea ce am scris eu acolo. Atunci a început să îmi placă acest exercițiu – când am înțeles că sunt poezii care nu se pot traduce.
Ce e fundamental diferit, de fapt? De ce, la limită, nu se pot traduce?
În limba engleză, am încercat să îmi simplific poezia, să o curăț de imagini, de metafore, de chestiuni baroce, de aluzii pe care le-am cultivat în poezia mea scrisă în limba română. Sunt chestiuni pe care le-am moștenit de la poeții pe care îi citeam în tinerețea mea. Aș putea spune că poezia mea s-a limpezit în limba engleză. Când am scris o serie de poeme recente în română – de fapt, cam toate erau scrise în metrou, ca să fiu și mai exact și se inspirau din realitate, cât se poate de direct –, am încercat să aibă, cât de mult, o simplicitate orientală, japoneză, chinezească. Ca un fel de haiku-uri, dacă vrei – deși ele nu sunt chiar haiku-uri, pentru că sunt mai lungi. Am vrut să fie și în legătură cu preocupările mele de acum, de la vârsta de 70 de ani, care sunt mai simple, pentru că ambițiile mele sunt mai mici.
Prin urmare, există granițe semnificative între a scrie într-o limbă și a scrie în alta?
Nu, nu cred că există nici o graniță. Pentru mine, cel puțin. Modalitățile de exprimare sunt, e adevărat, diferite. Absurd, dar adevărat: am vrut să fiu poet de la vârsta de 14 ani și punct. Limbile au fost un fel de piedici ușoare, ca să trec peste ele. Ideea era să fiu poet și nici nu îmi păsa când am plecat într-o limbă sau în alta. Am știut că o să fiu poet și în engleză, dar poezia românească m-a influențat, desigur. Însă, primele mele limbi au fost germana și maghiara; la început, nici nu am simțit că sunt limbi diferite, le vorbeam atât de ușor, de natural în copilăria mea. Abia când am ajuns la școală, în clasa întâi, și când am început să învăț româna, am înțeles că există limbi diferite – și mi-a „înghețat” un pic mintea din cauza așa-zisei diferențe. După un timp, am găsit, cred, un tunel care se duce sub limbi și care le conectează pe toate.
Stați, stați. Să nu trecem prea ușor de aceasta. Ce este acolo, „sub limbi”, ce se întâmplă acolo?
Sub rădăcinile limbilor se întâlnesc cele indo-europene și ele se leagă. Se leagă prin sunetul lor mai apropiat sau mai puțin apropiat. Am avut o conversație foarte frumoasă în limba japoneză cu o fată japoneză foarte frumoasă – și eu nu știu nici un cuvânt în japoneză. Și ne-am înțeles de minune; nu era numai atracția, era ceva supranatural, fiindcă am vorbit, efectiv am vorbit unul cu altul.
La 70 de ani, ați spus și mai înainte, s-au simplificat unele lucruri pentru dumneavoastră. Mai visați la Premiul Nobel? Și, de fapt: ați visat vreodată la Premiul Nobel? Pentru literatură, vreau să zic…
Nu. Nu. (râde) Aceasta este o preocupare a sistemului cultural sau a criticii literare. Eu nu mă gândesc serios la lucrurile astea. Din când în când, mă gândesc că voi lua un premiu care va veni cu bani, nu mă gândesc neapărat la Nobel. Sigur, și Nobelul ar fi grozav – că e un milion.
Știți ce să faceți cu banii aceștia, nu?
Nici nu m-am gândit cine știe ce. Dar m-aș descurca. Revenind: chestia asta cu Nobelul știu că e o obsesie românească, Mircea Cărtărescu ar fi trebuit să îl ia acum nu știu câți ani. Dar, pentru mine, nu e o problemă. Am prieteni care au luat Nobelul, dar eu nu idolatrizez acest premiu. Ca să iei Nobelul îți trebuie o strategie foarte bine pusă la punct. Brodski și N. Manea s-au dus, treptat-treptat, pe căile acestea și au întâlnit oamenii care au avut influență în aria asta. Sunt diferite demersuri…
Nobelul e un vis, e și așa. À propos de vis: în ce limbă visați?
Nu conștientizez aceasta. Așa încât pot să spun că nu visez „în limbi”. Visez, asta știu sigur, în culori. Cred că sunt unul dintre puținii bărbați care visează în culori. Am văzut o statistică în acest sens și din acest motiv spun asta; se pare că, de regulă, femeile visează în culori.
E cam poetic ce spuneți…
Da, cine știe, poate că sunt femeie. (râde)
Plusez, dacă tot mă provocați: visați mai mult în proză sau mai mult în versuri?
(râde) Visez mult. Visezi oameni cu care trebuie să fac ceva și, de regulă, intervine o piedică, apare o frustrare. Uneori, că nu ajung la autobuz la timp, sau la tren, sau la avion.
Dar cu ochii deschiși?
Nu. Sau nu mai visez așa. Pentru că, de multe ori, mi s-au întâmplat lucruri mai bune decât acelea la care aș fi visat eu. Și: cam tot ce am încercat să consider ca fiind un vis, mi s-a îndeplinit. De pildă, am visat să predau poezie și acest vis mi s-a îndeplinit.
Cum se poate preda poezia și, legat de această tematică, ce nu se poate preda din/de la poezie?
Se pot preda multe; se pot face proiecte, se poate preda lectura. Poți să îi faci pe studenți să citească poeți buni și literatură bună. Și poți să încerci să nu îi lași să scrie foarte ușor, foarte repede. Poți încerca să îi întârzii. La unul dintre ultimele mele cursuri, i-am plătit cu câte 5 dolari ca să nu scrie o poezie și cu 3 dolari ca să nu scrie o poveste. M-a costat vreo 500 de dolari, dar am avut pace și i-am făcut să citească. Eu am scris și o carte, care se cheamă Lecția de poezie, cu cele 10 instrumente.
Filmul The Road Scholar v-a schimbat părerea despre America?
Filmul a fost făcut după ce s-a prăbușit comunismul de stat; a apărut în anul 1993. M-au interesat foarte mult comunitățile utopice mici din State. Cele bazate sau pe religie sau pe o idee. Am vizitat aceste comunități, pe multe dintre ele. A avut un scop filmul acesta: el mi-a schimbat părerea despre America, în sensul că am întâlnit mulți oameni care gândeau diferit de mainstream, de cum gândeau alții sau de cum erau descriși în cărți și în ziare. Am găsit o lume fascinantă, am găsit că există culturi pe care nu le știe aproape nimeni. Aceste comunități religios-comuniste, creștin-comuniste; a fost o experiență fascinantă. Am găsit orașe în care arhitectura e absolut diferită față de ceea ce știm îndeobște despre America; și a fost extraordinar de interesant.
Ați replica o experiență precum aceasta, The Road Scholar pentru România? Ar fi o provocare pe cinste?
Oho, mi-ar plăcea foarte mult. Chiar acum mi-ar face mare plăcere să fac asta. Am nevoie de un producător bun, care să meargă înainte, să testeze terenul, cum se spune. Ar fi un „teren” de cercetare foarte bun, mai ales că România s-a schimbat enorm față de 1989, atunci când am avut, pentru prima dată, reportaje de aici.
E prea multă poezie în această lume? Se scrie prea multă poezie (acesta este sensul întrebării)?
Se înțelege prea puțină poezie. Eu cred că poezia există în toate. Și că trebuie să vezi lucrurile, oamenii cu ochii poeziei. Este un fel de a privi; a privi poetic lumea. Dacă te bucuri de cum arată ceva, atunci, da, te-ai uitat poetic.
Și cum se face aceasta?
Simplu și complicat în același timp: e nevoie de atenție. Trebuie să fii atent. Și, pe lângă aceasta, ceva din atitudinea pozitivă, nu în sensul discursurilor motivaționale, ci în sensul în care lumea în care trăiești trebuie să îți placă. Dacă nu îți place, nu are sens.
Care e credința pe care ați păstrat-o despre poezie – despre ce este, despre ce poate să fie, despre ce trebuie să fie poezia?
Am crezut în poezie ca un fel de a vorbi diferit și de a fi pur și simplu diferit. De a fi diferit, în sensul în care lumea se uită la tine ca la un poet și spune atunci că ești ceva straniu. Că ești o creatură stranie.
Cred, în același timp, că poezia te face bine, că îți dă sănătate. Și în această privință, niciodată, dar niciodată nu mi s-a schimbat părerea. Eu cred că poți să iei cu tine poezie, te poți duce într-un bar cu golanii, citești poezie și, la un moment dat, o să fie liniște; și jumătate dintre ei vor să te bată, jumătate ascultă și îi bat pe ceilalți. Am fost eu însumi la un party și, la un moment dat, cineva mi-a spus să citesc niște poezii. Toată lumea vorbea, era o hărmălaie de nedescris. Eu am citit câteva poezii și, deodată, s-au liniștit. Fiindcă este un mister în poezie: lumea nu înțelege neapărat ce spui acolo, în poezie, dar ascultă. Și înțeleg că e ceva acolo, că se întâmplă ceva, că se întâmplă ceva rar, ieșit din comun.
Poezia trebuie să comenteze „cetatea”, „po- lis”-ul? Dacă da, când anume?
Pe vremea comunismului, noi ne feream de comentariile direct la „polis”; erau periculoase și atunci noi vorbeam prin metafore universale. Acum s-a schimbat lumea, în sensul că trebuie, din nou, să ne spunem părerile sau cum vrem să schimbăm lucrurile. Poeții trebuie să își asume din nou rolul de „profeți” sau de dezvăluitori ai secretelor lumii; poeții țin și știu aceste secrete, măcar pe o parte dintre ele.
Sunteți străbunic. Deci sunteți și bunic. Diferă poezia străbunicului Andrei Codrescu de aceea a bunicului Andrei Codrescu?
Hm. Nu. Nu e de fapt nici o diferență. E o plăcere că am scris poezie la diferite vârste și e o mare plăcere și bucurie că am creat și niște generații din carne și oase. Și lucrul bun este că și copiilor mei le place poezia mea. Sigur, cel care are acum doi ani încă nu o înțelege, dar va veni, sper, și acea vreme când o va înțelege.
Un poet trebuie să fie responsabil? Mai precis: cum, cu ce anume, față de ce anume să fie responsabil?
Un poet trebuie să fie responsabil cu originalitatea și cu frumusețea. Poezia acumulează rapid clișee – și trebuie să te lepezi de ele, ca să scrii ceva nemaiauzit, ceva cu adevărat bun. La limită: fiecare vers trebuie să fie o surpriză.
Cum se vede Gaura din steag la treizeci de ani și mai bine?
(râde) Nu mi s-a mai pus, în aceste cuvinte, o asemenea întrebare. Chiar e interesant. Gaura din steag a fost un reportaj scris din România și despre România în timpul așa-zisei revoluții de la voi, a loviluției, cum i s-a mai spus. Sunt acolo lucruri care nu se cunoșteau pe vremea când a apărut cartea. Dar, după ce am publicat această carte, am urmărit tot felul de relatări, de reportaje cu privire la ceea ce a fost atunci; și am înțeles că trebuie o nouă ediție. Una dintre cele mai interesante reacții, poate cea mai interesantă, vizavi de teza mea din carte a fost aceea a lui Silviu Brucan. A venit în State, în New Orleans, a stat un semestru, la un schimb cu un profesor. În cartea mea, el nu e un personaj bun, pozitiv.
Nici în alte cărți, de altfel…
Așa. Și eu i-am spus: Brucan, îți dau cartea și scrie pe marginea paginilor unde am greșit în ceea ce am spus acolo. Și el mi-a spus: nu scriu pe marginile ei, dar, dacă vrei să mă întrebi unele lucruri, îți răspund adevărat, îți răspund pe bune. Am petrecut o noapte întreagă cu el; aveam între noi o sticlă de whisky, țin minte că a făcut niște ouă foarte tari, ca un ilegalist adevărat. Eu aveam carnetul deschis, ca să iau notițe – și mi-a spus să îl închid, să nu notez nimic. Dar mi-a confirmat toate marile afirmații, marile ipoteze din cartea mea – a fost, cel mult, o „așa-zisă revoluție”. Cartea mea începe bine, optimist, tonic: am crezut că a fost o Revoluție și aceasta le-am transmis și colegilor mei de la radioul național american. Dar, după ce am întâlnit vechi prieteni și după ce am stat de vorbă cu ei pe îndelete, am înțeles că a fost, totuși, altceva decât am crezut eu. Democrația care se năștea atunci era deja bine pătrunsă de oamenii care crescuseră bine-mersi sub regimul comunist, sub protecția acestui regim. „Uite”, mi-au spus prietenii mei, „revoluția noastră este deja confiscată de spiritul ceaușismului și al comunismului, de gașcă de dinainte”. De atunci am început să am întrebări grave și am cercetat în acest sens – cu cât am avansat mai mult, cu atât stranietatea se adâncea. Faptul că revoluția a fost televizată – a fost prima revoluție în direct din lume – a fost extrem de ciudat. Extrem de ciudat. Iar ultima parte din cartea mea – cea despre Gaura din steag – este, de fapt, plină de întrebări. Și de aceea am vrut neapărat să vorbesc cu Brucan…
Ediția a doua o faceți?
Eu așa sper. Acum e și mai clar. Îmi e și mai limpede ce a fost.
Ați predat „sabotaj și lectură”. Să întorc tema aceasta cumva: sabotează noua lume – lumea în care locuim, aceasta cu accentul enervat pe care îl pune pe memoria clipei – sabotajul și lectura?
Când m-am referit la sabotaj atunci, eu aveam în vedere acțiunea de a sabota clișeele poeziei.
Dar, dacă lărgim puțin sensul de utilizare?
Bine, există convenții peste tot. Însă, în poezie cel puțin, eu am încercat să răstorn convențiile. Înțeleg însă unde bateți cu întrebarea dumneavoastră complexă – și la ea nu am un răspuns tranșant. Pentru că noua lume, cu tehnologiile ei de acum și cu cele care vor veni, e ambiguă. Într-un fel, tehnologia ne ajută, fiindcă, într-un fel, memoria noastră e șubredă; tehnologia este, în acest sens, un suport pentru memorie, un adjuvant al memoriei. Un alt fel în care ne ajută tehnologia este că lumea aceasta, nouă cum îi spuneți, este un teren foarte bun pentru speculație, pentru reflecție. Unde nu ne ajută, și aceasta se va vedea și mai clar în viitor, e că roboții vor lua locurile de muncă ale oamenilor și vor fi foarte puțini oameni care or să fie în câmpul muncii, dacă nu inventează ceva nou. Aceasta este o temă despre care de regulă nu se vorbește: că foarte mulți muncitori vor fi înlocuiți de mașini – și aceasta este o temă care implică foarte multă tensiune ideatică și care va provoca foarte multe tensiuni. Altceva, foarte rău: faptul că suntem supravegheați continuu de computere și de tot felul de gadgeturi, tot mai mici, tot mai sofisticate, tot mai performante. Discuțiile despre libertate și despre viață privată se vor purta tot mai des de acum înainte, pentru că există ceva fără precedent care provoacă, la limită, aceste teme.
„Ne hipnotizează prin internet și televiziune”. Dumneavoastră ați spus așa cândva. Și, ca avocat al diavolului, vă întreb: nu e asta magie, nu e aceasta poezie?
Există și o parte întunecată aici: și anume, faptul că ni se fură timpul. De fapt, tehnologia ne fură două lucuri – și ambele sunt esențiale: ne fură timpul și ne fură memoria. Timpul ni se fură, de exemplu, când stai cu orele pe facebook – și habar nu ai când a trecut acest timp. Memoria ni se fură pentru că gândim că nu trebuie să ne amintim lucruri care stau, ca documente de memorie, aparent în siguranță în altă parte. Dar e o mare deposedare, o mare golire. Memoria pe care au acaparat-o mașinile vine de la noi; noi o să fim, mă tem, niște ființe fără memorie. Iar cea mai importantă este memoria istorică, fiindcă în amintirile noastre ne conectăm istoriile noastre la alte istorii sau pasaje de istorie și le dăm un sens. Însă Google sau alte mari „motoare” sau „agregatori” nu fac acesta. De aici, cred, decurg și multe potențiale pericole politice.
Cât ați rezistat fără internet, fără email cel mai mult în ultima vreme?
Ooo, eu sunt conectat la chestiunile astea încă de la început. L-am cunoscut pe Bill Gates când era chiar la început; la fel, pe Jeff Bezos. La un moment dat l-am întrebat pe unul dintre fondatorii virtualității, ai realității virtuale: ce o să se întâmple cu realitatea atunci când lumea aceasta, așa-zis virtuală, o să câștige? Și el mi-a spus: nu a câștigat încă virtualitatea, dar cel puțin realitatea are un rival. Unul la care ar trebui să fim foarte atenți. A fost un răspuns interesant, dar de atunci eu cred că, de fapt, virtualitatea a câștigat. Cu atât mai atenți trebuie să fim acum. Dar, da, am rezistat foarte puțin fără internet, fără email. Însă nu aș vrea să rămânem doar în partea aceasta: computerul era și este foarte bun pentru redactare, pentru a scrie. Mă ajută enorm.
Deci ați rezistat măcar puțin. Dar fără proză, fără poezie, rezistați?
Nu. De astea două sunt totalmente dependent. Mai mult: cred că poezia este singurul antidot al lumii tehnologice care vine. Este noua valută. E currency. Câtă vreme îți ține misterul, ea e, mereu și mereu, noua valută. Dacă se va întâmpla cumva și vom desluși ce vrea poezia sau ce spune poezia, atunci își va pierde valoarea.
À propos de rezistență: cum rezistă poetul din dumneavoastră alături de prozatorul din dumneavoastră?
Proza e un pic mai încăpătoare. În ea poți pune tot felul de chestii – inclusiv rețete de bucate. Rezistă, nu am nici o problemă.
Haideți să ne jucăm puțin. Dacă ne imaginăm că speciile acestea literare sunt…alcool, câte grade are poezia dumneavoastra? Câte grade are proza dumneavoastră, eseul dumneavoastră?
E o întrebare foarte bună! Poezia are, sigur, spre 100 de grade. Eseul, cel făcut constant pentru radio, spre 20-30. Proza, destul de mult, dar sub poezie. Problema, în America, e și tehnologică: nu prea poți să publici cărți scurte, sub 35 de pagini. Dar mie îmi plac cărțile scurte, așa cum fac, spre exemplu, francezii. Așa că, în America, se adaugă uneori…apă.
De ce vă e teamă?
Ca să îți spun adevărul: la vârsta mea nu îmi mai e teamă de nimic. Dar nici când eram tânăr nu mi-a fost cine știe ce teamă. Am ajuns în America cu geamantanul meu, nu am vorbit la început limba engleză deloc, am învățat-o vorbind în stradă, pentru că era necesar să mă descurc, am părăsit două case pline de lucruri, am donat biblioteci. Îmi place să fiu liber, fără să depind de cine știe ce lucruri. Îmi plac aventurile în orașe noi; vreau să iau un autobuz și să văd unde mă duce. Nu îmi e frică.
Dar despre viitorul literaturii aveți temeri? Și, mai precis: despre viitorul poeziei?
Televiziunea și noile tehnologii sunt competitori redutabili pentru literatură în viitor. Vom avea mai puțin timp ca să ne ocupăm de literatură. Trebuie să fie, în fiecare dintre noi, o decizie interioară foarte puternică.
Și anume: de a-ți construi timpul pentru așa ceva, pentru a face sau pentru a citi literatură!
Exact, exact. Trebuie să vrei foarte tare aceasta acum și, și mai tare, în viitor. Eu am trăit la țară, în SUA, 7 ani, în sălbăticie, lângă parcul național pe malul râului Buffalo. Sălbăticie curată, cu mii de hectare, cu animale. Să știi că m-am simțit mult mai sigur în sălbăticie decât mă simt în marile orașe. Nu știam, acolo, în sălbăticie, cine se uită la mine; dar știam că animalele mă priveau, mă vedeau, mă miroseau. Era totul viu. Nu am avut nici un fel de teamă.
Ați părăsit vreodată, și acum citez din dumneavoastră din nou, „orașul femeilor”?
Nu. Eu sunt heterosexual. Femeile sunt altfel și gândesc altfel decât bărbații. Nu am evadat niciodată de sub farmecul lor. Nu am putut. Nu am avut cum.
Ultima întrebare: Andrei Codrescu – scriitor american? Andrei Codrescu– scriitor român? Sau scriitor de care?
Scriitor. Nu cred în aceste categorii. Sunt și român, și american, și new-yorkez, și din New-Orleans. Și scriitor al lumii în care oamenii pot vorbi cu toții. Identitatea scriitorului nu ține de etnii, națiuni, frontiere.
Notă: Andrei Codrescu a fost invitat al ediției din toamna lui 2019 a Festivalului Internațional de Literatură de la Timișoara. Cu acel prilej a fost realizat acest dialog. Autorul interviului mulțumește organizatorilor festivalului pentru această oportunitate.
