Elisabetei
1.
Ger ca-n ziua aceea
n-a mai fost
niciodată
pe pământ.
Înghețase focul în sobă!
Pâinea pe care tocmai o scosese
mama din cuptor
stătea ca un sloi fierbinte
pe masă!
Fumurile
ce ieșeau pe coșurile caselor
încremeniseră în aer.
Ziceai că sunt țurțuri
atârnând invers,
spre cer.
Mai rău era
că înghețase și Soarele.
Într-un fel, era bine
să rămână așa mereu.
Dar ce să facă oamenii
cu atâta frig
și chiar cu atâta ziuă?
Căci nu mai venea deloc,
dar deloc seara.
Ce i-a dat tatei
atunci prin gând!
A rezemat scara
de fumul ce ieșea
pe hornul casei noastre
și ajungând aproape de Soare
a aprins o lumânare
dedesubtul lui.
Cu lumânarea aceea
a gonit tata gerul de pe pământ
și a făcut să fie noapte din nou.
Dimineața când ne-am trezit
focul din sobă se stinsese
și se răcise și pâinea.
Ne era foame,
dar nu-i stătea niciunuia dintre noi
mintea la mâncare.
2.
Avea un minciog
cu coada lungă
pe care-l umplea cu fum
la fiecare casă
prin dreptul căreia trecea.
Fumul îl deșerta în borcane
iar borcanele într-un butoi mare
din care scotea câteva sticle
cu care pleca la oraș.
Oamenii strâmbau din nas
la început.
Cum să cumpere fum?
Însă când vedeau că miroase
a părinții și bunicii lor
li se făcea dintr-odată dor
de locul unde crescuseră
și se băteau pe sticlele negustorului.
3.
Aveam să mor de foame
și de oboseală
în pustiul acela alb
unde căutam de ore în șir
drumul pe care venisem
dar îl acoperise zăpada.
Deodată, privind înfrigurat
câmpul nins
am văzut-o pe mama
cum pune o față de masă curată
pe masa noastră din bucătărie
și-mi zice să mă așez să mănânc.
După ce am terminat de mâncat
mama a așternut un cearceaf nou
mirosind a ger
pe patul din odaia mare a casei
spunându-mi că pot să mă culc
dacă mi-e somn.
Nu mai șezusem niciodată
la o masă atât de întinsă!
Și nu mai dormisem nicicând
într-un pat atât de mare!
În timp ce mă miram
de toate acestea
am zărit o dâră de fum în depărtare,
găsind,
tocmai când mă oprisem din căutat,
drumul spre casă.
4.
De ce să-l risipim?
zicea bunica
de fumul ce se înălța iarna pe horn.
Și-l deșira
ca pe un caier de lână
adunându-l în gheme mari
cât căpățânile de varză.
După care se apuca de împletit:
ciorapi și mănuși cu un singur deget
pentru mine și tata,
căciulițe cu ciucuri
pentru mama și ea,
veste cu buzunar la piept
pentru bunicul.
Atunci când se murdăreau
le freca mama în albie
cu săpun de casă.
O dată, uitând din ce sunt făcute
le-a scos afară pe sârmă
la zvântat.
Însă a doua zi
a găsit sârma goală.
Mirosea toată curtea a fum.
Nu ne-a fost deloc greu să înțelegem
ce se întâmplase peste noapte.
5.
El locuia pe un deal.
Ea, pe dealul celălalt.
În zilele în care nu se puteau întâlni
își trimiteau prin fum
cuvinte de dragoste.
Scriau pe fum
ca pe scoarța unui copac
și cuvintele se ridicau
odată cu fumul spre cer.
Celălalt le vedea de departe
răspunzând cu alte cuvinte.
Mi-e dor de tine,
zicea el.
Și mie de tine,
zicea ea.
O să vin la noapte să te văd,
i-a dat el de știre prin fum.
Nu veni,
i-a răspuns ea îngrijorată,
e gheața subțire
n-o să te țină.
El trebuia să treacă
peste o apă
ca să ajungă la ea.
Doar că seara
s-a muiat gerul
și gheața s-a făcut la fel de subțire
ca geamul de la camera ei.
L-a văzut apropiindu-se de geam.
O să se spargă! a strigat.
Apoi a auzit geamul crăpându-se
dar în loc să cadă înăuntru
unde ea îl aștepta
el s-a dus la fundul apei.
Fumurile de pe cele două dealuri
au continuat să-și trimită scrisori.
S-au oprit din scris
abia când a sosit primăvara.
6.
Se învățaseră să zboare
pe deasupra cazanului de țuică.
Aproape că nu era pasăre
care să nu treacă pe acolo.
Le plăcea gustul fumului
ce se înălța întruna spre cer
căci la cazan ardea focul
și ziua și noaptea
fără oprire.
Tot fără oprire
părea să fie
și venitul lor din țările calde.
Pe niciunde nu treceau
atât de multe păsări în zbor.
Așa credeau
oamenii de jos
doar că ei nu știau că unele trec
de mai multe ori.
Cocorii se întorceau
în repetate rânduri din drum
numai ca să simt gustul fumului
încă o dată.
Tot așa,
berzele
corcodeii
fluierarii
țigănușii
stârcii
rațele moțate
și pițigoii.
Cel mai frumos
era atunci când
se auzeau privighetorile
și cucii cântând.
Nu s-ar fi oprit
dacă nu se oprea cazanul
niciodată din cântat.
7.
Fumul de pe coșul casei noastre
avea mereu
ceva de spus.
Îl auzeam în fiecare zi de iarnă.
Îi auzeam de fapt
pe mama și pe tata
căci fumul se folosea
de vocile celor dinăuntrul casei
atunci când vorbea.
Cred că d-asta
mi-era și atât de drag să-l ascult.
Plecasem de câțiva ani la oraș
și într-o dimineață
mi-am auzit glasul
strigându-mă din depărtare.
Era fumul cunoscut.
Încerca să mă cheme acasă.
8.
Am văzut o pasăre
făcând dintr-un firicel de fum
un ștreang
și vârându-și capul în el!
A atârnat ore bune în văzduh
până când s-a destrămat
ștreangul de fum
și ea
a căzut moartă pe pământ.
9.
Nu era crivățul
atunci când nouă ni se părea
că se hâțână casele.
Se ridica din fiecare casă
spre cer
câte o sfoară de fum.
Dumnezeu prindea sforile
și sălta casele
de la pământ.
Le legăna
ca pe niște pătuțuri de copii mici
și legănându-le spunea:
Nani! Nani! Nani!
Noi ne cufundam adânc în somn
visând c-afară e viscol
și-n timp ce visam
eram aproape fericiți.