Un om luminos

Pe Manolescu l-am cunoscut înainte să-l întîlnesc și l-am dușmănit înainte să-l citesc. Maică-mea, profesoară de limba română, îi fusese studentă la mijlocul anilor 1960, drept care, în casa în care am copilărit, sunetul cîtorva nume, repetate pînă într-atît de des încît păreau o fatalitate – Arghezi, Blaga, Călinescu, Camil Petrescu, Breban –, mi s-au întipărit de timpuriu în minte, ca o ștanță impusă în chip despotic. Și printre ele apărea un anume Manolescu, a cărui rostire îi împrumuta mamei mina radioasă pe care ți-o dă de obicei admirația. Cum eram prea necopt ca să pot lega aceste nume de o imagine concretă, le izgoneam pe toate într-o regiune nedefinită a memoriei infantile, un soi de limb atemporal în care persoanele cu pricina nu aveau chip, loc sau așezare cronologică. Erau un fel de stafii sobre despre care nu puteam spune decît că mamei îi inspirau un sentiment bizar, de elevație culturală. Numai că elevația aceea îmi tulbura mie pofta de joacă.

Mai mult, dacă m-ar fi întrebat cineva în ce măsură Manolescu, Breban sau Arghezi mai trăiesc, aș fi ridicat din umeri ca în fața unei întrebări ilicite: spectrele, fie ele și sobre, nu ascultă de cadre spațio-temporale. Ele doar bîntuie tiranic ca să le strice copiilor mreaja savuroasă a magiei zilnice, acel film interior din care, dacă ești scos, te izbești de realitate ca de o sîrmă ghimpată. Iar numele acelea mă rupeau din pelicula fanteziei ludice, avertizîndu-mă că, dincolo de esența vieții, care nu putea fi decît joaca, mai exista un strat sever de exigențe subtile, cu efigia cărora într-o zi aveam să dau nas în nas. Că efigiile acelea trăiseră pe vremea lui Napoleon sau în timpul lui Pazvante Chioru mi-era totuna, tot ce știam e că îmi inspirau ceva sever, ca o încercare prin care urma să trec. Dar pînă la momentul acela, o lăsam pe mama să-și boscorodească didactic numele dragi, dedicîndu-mă unicului lucru pentru care viața merita să fie trăită: joaca.

Cînd maică-mea, într-o clipă de proastă inspirație, mi-a spus că va veni o zi cînd nu mă voi mai juca, am înlemnit de spaimă, căci mi-am dat seama că voi ajunge ca ea, o ființă tracasată de nimicuri prozaice, o ființă incapabilă să se joace, ba chiar o persoană din a cărei gură, dacă nu auzeam cicăleli anoste, acel gen de sfaturi iritante cu care părinții își cresc plozii, atunci auzeam iarăși, repetate ca o fatalitate, numele lui Arghezi, Blaga, Petrescu, Manolescu. Hotărît lucru, inșii aceștia îmi erau cu totul antipatici, spulberîndu-mi iluzia unei vieți petrecute ca un joc etern. Și mi-am jurat atunci în secret că voi face tot ce voi putea ca, ferească Dumnezeu, să nu ajung ca ei. Nimic nu mi se părea mai reprobabil decît împrejurarea odioasă ca numele să-ți fie preschimbat într-o stafie severă tulburînd frenezia jocului.

Anii au trecut, am venit student în București și am început să citesc România literară, în paginile căreia, culmea, scria un anume Nicolae Manolescu, un ins cu statut de critic literar, o îndeletnicire nespus de ingrată, aceea de a nu fi pe placul literaților, deci cu o vocație le fel de nepoliticoasă ca aceea a spectrelor care îmi tulburau mie copilăria. Motivul acesta a fost suficient să mă apuc să-i citesc atent articolele, ca să văd ce hram poartă. Manolescu scria tăios, laconic, fără volute patetice. Emoția și-o convertise în ton analitic, rece ca un satîr cu care despica țestele scriitorilor. Cînd comenta o carte, parcă vedeam un fotograf privind în negativ pelicula scoasă din baia cu soluție de developare. Ridica volumul la înălțimea ochilor și îl prelucra pînă la obținerea unei cronici literare. Tratamentul se făcea pe baza impresiilor căpătate în urma lecturii, cărora le adăuga comparații, interpretări și verdicte. Developarea se petrecea într-o cameră obscură, în care nici o influență a semenilor nu pătrundea, de aceea criticul părea imun la sugestii, insinuări sau amenințări.

Manolescu cîntărea volumul după trei criterii: judecata de gust, simțul critic și fuga de concesii. Nu pot să spun că mă dădeam în vînt după stilul său lapidar, cu muchii abrazive. Îl preferam pe Grigurcu, ai cărui tropi prețioși se potriveau gărgăunilor mei calofili, sau pe Alex Ștefănescu a cărui empatie față de carte îi dădea o tentă omenească, de negăsit la metronomul sarcastic din capul lui Manolescu. Dar ce nu i se putea tăgădui era tonul înalt, de ins care făcea din ficțiune un prilej de frămîntare teoretică, cu preschimbarea intrigilor literare în probleme de viață.

Atunci am simțit că omul acesta avea ceva nefiresc: scria despre cărți cu o poftă mai mare decît scria despre viață, personajele părîndu-i-se mai vii decît semenii, poeziile mai atrăgătoare decît femeile, eseurile mai ingenioase decît cele mai istețe combinații de șah. Și peste tot îl atrăgeau ideile, cu o aplecare anume spre distincții abstracte, ca de jargon cvasi-filosofic. În capul lui, excesul livresc îi dospea în ritm de scheme clare, Manolescu avînd puterea de a ridica impresiile de lectură la pragul conceptelor de reflecție. Convertea reacția de gust în judecată estetică, dar nu oricum, ci filtrînd impresiile cu ajutorul unei site de concepte. Așa se face că putea să scoată teorie din orice: dintr-o ștanță lirică, dintr-o nuvelă seacă sau dintr-un deznodămînt romanesc. Vedea în negativ pelicula bucăților literare, acel „desen din covor“ pe care îl alesese ca titlu pentru o carte. Era un critic de întîmpinare cu aplomb speculativ, însușire rarisimă în beasla celor care răspund de oficiul criticii săptămînale. Cu toate că nu avea formație filosofică, era un critic cu temperament de filosof. Tocmai de aceea, Manolescu nu plictisea, nu se complăcea în platitudini de judecată din care alții urzesc volum după volum, crezînd că reacția de gust e totul. Avea acel dram de nebunie care face deosebirea dintre un critic foarte bun și unul excepțional. Numai că nebunia îi venea dintr-o triplă înzestrare: înclinația spre asociații abstracte, expresia de concizie rece și erudiția drept fundație pentru primele două.

E de mirare că un asemenea ins nu a ajuns la o viziune de cuprindere filosofică, cum la fel e un prilej de uimire să constați că un intelectual cu așa înzestrare nu a fost binecuvîntat cu virtutea credinței. Cînd iese din cărți și coboară în lume, Nicolae Manolescu e ateu, liberal și progresist. Cînd însă urcă în empireul cărților, Manolescu e conservator (păstrează canonul impus în interbelic de Călinescu și Lovinescu), e credincios (dar în sens estetic, întrucît crede în valoarea clasicilor) și paseist (e încredințat că ce a fost valoros în literatura română s-a spus, că ce va urma va fi un declin lamentabil, că progresul în literatură e un nonsens).

Anii au continuat să treacă și, în ciuda detaliului că în studenție nu aș fi crezut niciodată că voi scrie într-o gazetă literară, în 2005 am ajuns colaborator la România literară. Au trecut aproape 15 ani de atunci, și din colaborator al României literare am ajuns redactorul ei, iar în criticul Nicolae Manolescu am cunoscut treptat omul. Și astfel numele acela atemporal, care îmi tulbura despotic ritmul ludic al copilăriei, și-a dezvăluit un chip pe care tonul rece din cronici, acel ton stringent de sarcasm analitic, nu-l arăta. Atunci mi-au sărit în ochi trei calități de aluat moral. Prima e că Manolescu nu e ins ranchiunos, fiindcă nu ține minte răul pe care îl îndură dintr-o parte sau alta. La cîteva zile de la un afront uită nu doar conținutul lui, dar chiar persoana a cărui gură l-a rostit. Are un timbru senin de ironie luminoasă, de aici scutul de protecție cu care întîmpină atacurile. Dacă ar fi pus la inimă tot ce i s-a imputat de-a lungul anilor, infarctul l-ar fi răpus de mult. Dar așa, cu o dispoziție serenă de mucalițenie preventivă, Manolescu nu are clătinări lăuntrice. În al doilea rând, nu e un șef despotic: nu cere subalternilor să gîndească la fel ca el, mulîndu-se pe un calapod impus de director. Dimpotrivă, își lasă redactorii să se scalde în ce ape vor, cu singura condiție ca de sarcinile pe care le au să se achite impecabil. Și fiindcă respectă autonomia de gîndire a fiecăruia, el însuși este (a treia calitate) un intelectual liber. Manolescu nu are aserviri ideologice, servituți secrete sau obligații de culise. E un intelectual brav, căruia i-am admirat ieșirile demne în împrejurări în care alți justițiari culturali au tăcut mîlc. Cazul pe care nu-l voi uita prea curând e cel al încercării de epurare a lui Mircea Vulcănescu din spațiul public. Atunci Manolescu a fost prompt, direct și irezistibil.

Iată cum spectrul căruia în copilărie nu-i puteam asocia nici o imagine a prins cu timpul contur în mintea mea. E drept, mi-am ținut jurămîntul: nu am ajuns ca el, cum n-am ajuns nici ca Breban sau Arghezi. Nici critică literară nu am făcut, nici romane nu am scris, nici poezie nu am plăsmuit. Cît despre o Istorie critică a literaturii, nici vorbă. Dar detaliul e minor față de mulțumirea ca, făcînd parte din redacția României literare, să mă mișc în anturajul lui Nicolae Manolescu. La mulți ani, om luminos!