Copiii scriitorilor devin doar rareori ei înșiși scriitori. Iată un adevăr valabil pentru întreaga literatură universală, iată un argument suplimentar pentru unicitatea artei literare: nenumărați fii talentați ai unor muzicieni sau ai unor pictori au ajuns la rândul lor pictori sau muzicieni, depășindu-și uneori în valoare și în renume părinții. La literatură se vede că lucrurile stau cu totul altfel…
Conform regulii generale, scriitorii români importanți, fii ai altor scriitori importanți, vor fi prin urmare foarte puțini. În afara cazului Mateiu I.Caragiale (fiu al marelui Ion Luca) și al lui Dinu Pillat (fiul poetului), nu cunosc în literatura noastră situații memorabile de moștenire literară directă. E drept că Profira Sadoveanu și-a pastișat uneori tatăl, iar Baruțu Arghezi a fost tentat de arta versurilor, dar asemenea cazuri nu contrazic schema enunțată.
Dacă atât Mateiu Caragiale, cât și Dinu Pillat și-au construit o personalitate distinctă, figurând astfel în istoria literaturii, ar fi interesant de examinat ce fel de scriitori au devenit cei doi în raport cu copleșitoarea moștenire paternă. Și aici se ivește un răspuns previzibil: cei doi contrazic frontal tematica, atmosfera ori mesajul literaturii părinților. Amândoi s-au definit prin opoziție cu cei care le-au sugerat, în fond, existența carierei literare.
Nu trebuia să-l așteptăm pe Freud pentru a afla asta. Doar subtilitatea cu care Mateiu și Dinu au depășit modelul atestă originalitatea indiscutabilă a „fiilor”. Mateiu și-a detestat nu doar tatăl, ci și literatura pe care acesta o scria. Lumea micii-burghezii bucureștene, a automatismelor vieții și a mediocrității programate i-a rămas profund străină. Acesta a încercat să construiască prin proza sa un univers opus ca spirit celui al Momentelor și al Scrisorii pierdute. O întreagă arhivă (corespondență, jurnal intim, însemnări ocazionale) confirmă caracterul deliberat al opțiunii; caz obișnuit, dar pitoresc, de transfer al urii față de tată în dorință de a-l contrazice pe toate planurile. Rămâne însă de văzut cât din proiectul acestei contraziceri integrale s-a realizat cu adevărat, deoarece Craii de Curtea-Veche este o construcție complexă ce trece uneori dincolo de intențiile afișate ale autorului.
În schimb, relația lui Ion Pillat cu fiul său a fost dintre cele mai normale și mai călduroase. Asta nu l-a împiedicat pe Dinu Pillat să-și conceapă opera literară în răspăr cu a tatălui său. Acolo unde bucolicul Ion Pillat căutase clasicitatea eternă, lumea mediteraneană și marea poezie europeană, el a început prin a căuta neliniștea, atmosfera tulbure și angoasa.
Primele sale două romane, scrise în timpul războiului, se aflau mult mai aproape de La Nausée a lui Sartre și de disperarea existențialistă decât de romanul românesc interbelic. Individualismul ostentativ, opoziția dintre erou și restul lumii ofereau nota proprie acestei proze neobișnuite; adevărat „erou din subterană”, eroul lui Dinu Pillat descindea din Dostoievski.
Din păcate, instaurarea comunismului a retezat evoluția normală a vieții și a operei lui Dinu Pillat. Vocația sa veritabilă, aceea de romancier, n-a mai putut fi valorificată. Romancierul s-a văzut silit să se refugieze în istorie literară și în eseistică, unde a dat câteva contribuții remarcabile, dar care reflectă doar parțial pe tânărul prozator, autentică promisiune pentru proza românească de la începutul anilor ’40. Definindu-și opera prin opoziție cu a tatălui său, Dinu Pillat a îndurat și o existență opusă celei duse de aristocratul Ion Pillat, boierul cultivat care a beneficiat de toate avantajele vieții.
Și totuși scriitorii celei de a doua generații au rămas până la urmă fiii taților lor. Înrudire mai puțin vizibilă la prima vedere, dar perceptibilă într-un fond comun. Prin Craii de Curtea-Veche se încercase înnoirea romanului românesc nu doar cu ajutorul unei îndrăznețe reforme lingvistice, ci și printr-o redefinire a narativității: punctele culminante ale acțiunii romanului luau forma unor fragmente independente de proză poetică, adevărate poeme în proză disimulate.
Pentru cititorul de astăzi, cele mai interesante pagini ale Crailor… nu vor fi nici pasajele poetice, nici meditațiile teoretice ale Naratorului, ci fragmentele de lume sordidă, specifică unui București decăzut, asemănător Bucureștiului lui Ion Luca. Din sofisticatul construct numit Craii de Curtea-Veche vor rămâne probabil doar fragmentele caragialiene (Ion Luca), prezente în text parcă fără voia autorului.
Aparent, nimic mai îndepărtat de perfecțiunea desenului clasic al poeziei lui Ion Pillat decât proza frământată a fiului său. S-a întâmplat însă ca istoria să anuleze nu doar proiectul poetic atemporal al autorului de la Florica, ci și chemările dostoievskiene ale tânărului prozator; obligat să se ocupe de cu totul altceva decît proza de ficțiune, Dinu Pillat a reeditat preocupările tatălui său în calitate de cercetător al literaturii. A făcut-o cu exactitate și subtilitate; „stilul Pillat” în analiza literaturii s-a menținut cu un decalaj de câteva decenii.
S-ar zice că atât I.L.Caragiale, cât și Ion Pillat le-au transmis fără voie fiilor, deveniți la rândul lor scriitori, o moștenire discretă și durabilă: stilistica profundă a unei opere. Iar considerațiile mele despre continuități imprevizibile au luat naștere în ambianța unei toamne somptuoase, la conacul familiei Brătianu-Pillat de la Florica.