Richard Powers, The Overstory, London, Vintage, 2018
Peter Wohlleben, Viața secretă a copacilor, traducere de Dana Gheorghe, București, Publica, 2017
Ard pădurile din Brazilia, Angola și Siberia, mii de incendii devastează terenurile din Congo sau Grecia și nici Apusenii noștri nu scapă nevătămați. Prea multe nu putem face ca să evităm catastrofele, dar îi putem premia pe autorii eco-romanelor prestigioase. Dacă anul trecut Premiul Pulitzer ne îndemna să gândim corect politic despre cei care aparțin comunității LGBTQ, anul acesta ne provoacă, prin The Overstory, romanul lui Richard Powers, să ne întoarcem spre lumea verde. Fiind premiată de încă trei ori în America și așezată pe lista scurtă a Man Booker Prize, am putea crede că The Overstory este o poveste ce se întinde peste toate celelalte, acoperindu-le prin talentul și îndemânarea unui autor care nu mai este un începător, ci a scris deja o duzină de romane și a câștigat peste două duzini de premii.
Titlul se referă însă la acoperișul de frunze din păduri, iar adevărații eroi ai romanului sunt copacii. Fie că este vorba despre ulmi, stejari, mesteceni sau castani, fie că își înalță ramurile în păduri sau în vreo curte din spatele unei case, ei ne surprind prin misterele complicate ale vieții lor vegetale, puțin cunoscute până acum. Doar cine a citit Viața secretă a copacilor, scrisă de silvicultorul german Peter Wohlleben, ghicește pe ce cărări tainice va fi condus în călătoria inițiatică imaginată de Powers într-un teritoriu îmbibat de fertilitatea imaginarului verde. Și dacă n-a atins nici un pom până nu i-a deschis cartea, după ce i-a citit ultimul său rând, va cuprinde într-o ușoară și sfioasă îmbrățișare scoarța noduroasă a câte unui mesteacăn, simțind cum seva copacului îi pătrunde brațele și îi umple pieptul cu refluxuri nemărginite de iubire. Va mai învăța din acest roman ce trebuie să știe despre păduri, cum să le asculte ritmurile și cum să se rânduiască, prin simțurile sale, în lumea cea largă a copacilor de lângă noi. Dincolo de ea, o va descoperi ușor și pe cea îndepărtată a stelelor.
Richard Powers a mărturisit într-un interviu că a fost inspirat de un film documentar dedicat activiștilor anti-defrișări din California, care luptau să salveze uriașii arbori de sequoia. Și el a simțit că prin coregrafia frunzelor se etalează o eleganță ce n-ar trebui retezată de securi: ea nu te lasă să ai parte, ca între oameni, de minciuni, himere, ipocrizii și născociri de tot felul. În plus, faptul că Powers și-a trăit o mare parte a copilăriei în Thailanda, că a început să studieze fizica pentru a trece apoi la literatură și că din tinerețe a fost un calculatorist versat, explică personajele exotice și teoriile sale științifice, ilustrate și în romanele anterioare, celebrale prin excelență. Fie că a ales să scrie despre genetică, inteligență artificială, muzică sau fotografie, a reușit să capteze atenția de fiecare dată. De pildă, romanul său despre neurologie, The Echo Maker, a câștigat și el un premiu important în 2006, The National Book Award.
De data aceasta, Powers leagă știința de arborii și trunchiurile lor. Va amesteca toate disciplinele care l-au atras de-a lungul vieții și va face ca referirile la circuitele electronice, iluziile optice și tehnologiile spațiale să funcționeze neașteptat de bine împreună cu terorismul ecologic, informatica, psihologia, mitologia și taxonomiile de tot felul. Predomină însă dendrologia. Structura cărții se vrea și ea un arbore cu cele patru părți ale sale – Rădăcinile, Trunchiul, Coroana și Semințele. Iar personajele umane – nouă la număr – apar la început despărțite ca rădăcinile unui copac, cu viețile lor diferite prin familia, străbunii și tradițiile în care au crescut, pentru ca apoi să se împletească într-un singur trunchi, cel al luptei comune împotriva defrișărilor din California anilor 1980.
Peste două decenii, ramurile se vor îndepărta din nou și, prin semințele lor, vor împinge cititorii spre viitor, mai îmbogățiți ecologic, cu gânduri botanice înțelepte și elanuri pe măsură. Iar poveștile scrise în cercuri concentrice, despre vieți în care s-a întâmplat câte ceva important datorită unui arbore, au traiectoria lor individuală, ca aceea a fibrelor lemnoase din trunchiuri. Și totuși… În cursul unei furtuni, coroanele se balansează în contratimp, unele se ridică, altele se apleacă, lovindu-se într-o coliziune blândă pentru a frâna mișcarea ambilor copaci. Salvându-i. Ceea ce oamenii nu știu să facă. Iar când e liniște, arborii gândesc, oftează, socializează sau oferă sfaturi. Bune. Celor care știu să-i asculte.
Primul dintre ei este Nicholas Hoel, descendentul unui plantator de castani venit în secolul al XIX-lea din Suedia. Pentru că doar un singur pom dintre cei crescuți de emigrant a supraviețuit mălurei, a fost fotografiat de trei generații din familia lui Nick, oferind o dovadă unică asupra felului cum crește și se dezvoltă un astfel de arbore, întinzându-și ramurile înspre soare într-o acerbă luptă pentru supraviețuire. Privit ca un corp cu brațele ridicate, copacul invită la suprapuneri, așa cum se întâmplă cu Green Man, o zeitate vegetală a celților, reprezentată cu trup de om și față din frunze.
Nick se va asocia cu o altă iubitoare a copacilor, Olivia Vandergriff, care și-a descoperit arborele din fața casei, cu frunzele sale asemănătoare unor fețe umane și crengile răsucite în profiluri stranii, numai după ce, curentată accidental, și-a revenit din comă. Acest eveniment i-a „ecologizat“ viața și a îndemnat-o să pornească lupta împotriva firmelor de cherestea din Oregon. În semn de protest, alături de Nick, se leagă cu lanțuri de echipamentul distructiv, apoi, timp de un an, se adăpostesc amândoi pe o platformă, în crengile unui copac vechi de trei secole. Simbolic, devin și ei ramuri. Scăpați dintr-un climat viciat de fiere, dezbinări și uri spumegoase, ajung să survoleze totul de sus. Îi acoperă doar frunzele și cerul, iar ritmul vieții lor, așa cum se întâmplă și cu proza lui Powers, e mult încetinit. Lentoare și răbdare, iată ce dovedesc copacii, și nu o au decât rar oamenii. Vederea de sus, aplecată asupra copacilor și a societății, impune blândețe, compasiune și curaj. Odată câștigate, aceste calități îi ajută acționeze ferm împotriva ucigașilor de copaci.
Așa va face și Adam Appich, al cărui tată a plantat câte un arbore diferit înainte de a se naște copiii săi, învățându-i să preia caracteristicile vegetale ale copacului propriu și să se bucure de prietenia lui. Fiecare pom are o altă frumusețe: frunzele nucului sunt lungi și duble, scoarța frasinului e ca o împletitură de diamante, ulmul împletește amfore mari din crengile lui, iar arborele de sequoia este mușchiulos și macho. Toți par a fi niște invadatori extratereștri, cu o viață nepământeană, distantă. Sunt centrul universului, strămoșii oamenilor, zeii la care trebuie să te închini și să-i iubești. Iată de ce Adam pictează numai pomi, cerându-le privitorilor să le înțeleagă mesajele și să îi respecte.
Motivele sunt ușor de înțeles: arborii repetă clevetirile vântului, anunță evoluția viitorului în „cuvinte de dinaintea cuvintelor“ și le șoptesc oamenilor: „E ceva ce trebuie să știți!“ Adică? Numai dacă mintea umană este verde poate să descopere secretele naturii și să învețe ce este omenia. Verdele înseamnă inocență, prospețime, creștere. Verde e elixirul vieții, nu invidia sau monstrul geloziei ce-l chinuie pe Othello și, tot el, oferă umbră, liniște, protecție. Chiar și atunci când arborii sunt descăpățânați sau îmbucătățiți, cu ramurile rupte și semințele pierdute, sufletul lor rămâne neatins și se întrevede într-un limb nobil, încremenit în jurul lor ca într-o „irealitate imediată“.
Iată de ce un alt personaj, Patricia Westerford, crește în pădure și nu în vreo școală. Tatăl o învață cum să privească plantele și să le audă, cu atât mai mult cu cât, fiind handicapată auditiv, copila îi înțelege mai greu pe oameni. Copacii, îi arată el, dansează și sunt plini de grație, uneori își răsucesc brațele unul în jurul celuilalt, devenind o singură ființă. Sub scoarță se întâmplă lucruri pe care nimeni nu le bănuiește, celulele pulsând „cu puterea unor civilizații interplanetare“. Iar când scoarța devine hârtie și hârtia carte, afli cum oamenii ajung și ei copaci: Dafne se transformă în laur, Cyparissus în chiparos, iar Myrrha în mirt. Îi descrie Ovidiu în bine cunoscutele sale Metamorfoze, pe când pădurea încă nu era „o ființă amenințată“: încărcați de puterea naturii, cei neputincioși ca ființe umane sunt mai puternici dacă au ajuns să fie arbori.
Trăind numai printre rădăcini și ramuri, ascultând liniștea zgomotoasă a frunzelor, urmărind cum, pentru a crește, ele mănâncă aer, apă și lumină sau cum socializează prin foșnetul lor, Patricia se transformă și ea încet, încet, într-o ființă autistă. Liniștită precum o plantă, se integrează într-un ecosistem stabil și sănătos. Putem spune asta despre societatea umană? Nu, pentru că, în opinia lui Powers, oamenii sunt brutali și distructivi, orbi la contextul inteligent și plin de mistere în care trăiesc. Nu e de mirare atunci că vor ridiculiza cercetările Patriciei și o vor expulza, în ciuda unui doctorat reușit, din lumea academică. Este obligată să Deși are praful frunzelor în gură și polenul florilor în ochi, deși e adeseori mușcată de gândaci sau înțepată de viespi, Patricia iubește codrii deși: varietatea și grația lor, suprizele oferite când le studiază atent, felul cum își stabilizează microclimatul, totul i se pare uimitor. Va fi fericită într-o lume unde nu există verbiaj stupid și autoamăgitor. Prin ea înțelegem și noi să privim altfel copacii: unii arbori au frumusețea unei zebre dungate alb-negru, alții sunt de un gri tulbure, ca veșmântul cenușiu al unor deținuți, iar alții, dimpotrivă, strălucesc de un galben neașteptat, ca cel al unui fulger văratic. culorile lor neașteptate sunt întotdeauna pline de sevă și au un efect purificator.
Cartea Patriciei despre copaci va fi citită și de alte personaje, precum avocatul Ray Brinkman și consoarta Dorothy Cazaly, un cuplu cu un destin dramatic. Ajuns la pat din cauza unei hemoragii cerebrale, incapabil de a mai vorbi, Ray va descoperi din opul lui Westerford că arborii își trimit semnale prin aer, alertează vecinii cu mirosurile lor, cer și oferă ajutor, hrănesc păsări și animăluțe. Sunt utili chiar dacă se usucă, adăpostind precum un hotel uriaș mii de larve, insecte și furnici. Iată secretele descoperite de Ray după ce a ajuns nemișcat în pat, rupt de cele avocățești și capabil să observe pomii doar prin geamul dormitorului devenit închisoare.
Un personaj provocator este și Mimi Ma, fiica unui chinez, care s-a sinucis după ce Mao l-a făcut să-și piardă averea și să fugă în America, la Portland. Sub influența tatălui, Mimi se atașează de arbori și vede în zig-zagul crengilor împletitura taoistă dintre yin și yang. Când sunt tăiați copacii din oraș, Mimi se revoltă împotriva primăriei și i se alătură lui Douglas Pavlicek, cel care a plantat peste cincizeci de mii de puieți și nu poate înțelege de ce protipendada orașului nu percepe corect șoapta copacilor, auzită de el clar și răspicat: „Calea suntem noi!“ Arborii împletesc provizoriul și transcendentul în respirația adâncă a nervurilor din frunze, iar verva lor asociativă, fie că pornește din Kamceatka sau din Patagonia, se transformă în adevărate ansambluri simfonice ale planetei. Care, în același timp, asigură respirația curată a planetei. Atunci când nu ard.
Adam îi va întâlni și el pe Mimi și Douglas în tabăra protestatarilor, destinul lor conturându-se împreună nu prin sălbăticia pădurilor, ci prin cea a societății umane. Vor da împreună foc echipamentului de exploatare forestieră, incendiu în care Olivia își pierde viața. Obsedat de cele întâmplate, Douglas descrie evenimentele în jurnalul său, găsit în cele din urmă de FBI. Pentru a o salva pe Mimi, alege să îl trădeze pe Adam, care va fi condamnat la închisoare pe viață. Ceilalți se reinventează: Mimi ca un terapeut de succes, Douglas ca un pădurar, iar Nick va trăi printre copaci, în păduri, alături de familiile nativilor americani.
Ultimul personaj dintre cei nouă este Neelay Mehta, fiul unui inginer electronist indian. Trăiește în California, într-un scaun cu rotile, pentru că a paralizat după ce, copil fiind, a căzut dintr-un copac. Inspirat autor de jocuri pe computer, Neelay mută eroii mitologiei hinduse într-o lume a pădurilor, unde au de luptat cu toate păcatele anti-ecologice ale unei omeniri în căutare de câștiguri. Pledoaria lui indirectă pentru protecția arborilor reprezintă o altă poveste prin care cititorul este îndemnat să înțeleagă ce măruntă îi este viața în comparație cu marea schemă a universului vegetal. Până și timpul poate fi perceput aici asemenea unui arbore: nu mai este o linie formată din cele trei secunde ale trecutului și cele trei secunde „de ceață“ care așteaptă în față, ci un cerc, „întinzându-se în jurul altuia, concentric, spre exterior, până când cea mai subțire scoarță a Prezentului depinde în existența lui de enorma grămadă a lucrurilor care au murit deja“.
Lectura cărții lui Powers ne face să înțelegem și de ce, atunci când poeții romantici englezi se plimbau în Districtul Lacurilor, intrau în comuniune cu natura și găseau aici un rezervor nesfârșit de energie. El îi ajuta să pornească mecanismele actului poetic: încărcați de puterea peisajului, poeții retrăiau acasă, pentru a doua oară, emoția stârnită de vegetație și, copleșiți de ea, scriau. Fiecare arbore sau floare le inspira un stih, fiecare ramură sau petală o silabă, pentru că, în nemișcarea lor, erau percepute asemenea elementelor unui dicționar: se transformau în cuvinte, împleteau sensuri și țeseau texte, incluzând în fiecare sintagmă un strop din armonia lumii.
Copacii lui Powers au și ei puteri asemănătoare: inspiră, pun în circulație energii protectoare împotriva relelor nevăzute și pot, asemenea rugăciunilor, să apropie lumea reală, a unui aici și acum al prezentului, de cea a divinității nevăzute și eterne, din transcendentul de dincolo de noi. Iubirea autorului pentru natură are la bază, neîndoielnic, credința într-o lege universală, unde totul tinde spre reconciliere și spre o mai adâncă organizare a vieții. Pentru că arborii generează ritualuri ale unui microcosmos unit cu macrocosmosul în dansul păcii universale, omul profan poate fi întors de pe teritoriile necredinței și ale nihilismului spre lumea sacrului. Tocmai pe un astfel de om, fascinat doar de suprafețe, îl invită autorul să-și caute izbăvirea într-o natură capabilă să-l călăuzească spre miezul adevărului, al frumuseții și al solidarității umane.
Ultima secțiune a romanului, despre semințe, este mult mai scurtă și mai puțin spectaculoasă. Răsuflăm ușurați: ritmul lent al prozei lui Powers ne-a făcut să fim deja nerăbdători. Nu vrem să ni se mai spună iar și iar că arborii ne trimit mesaje la fel de ușor cum produc lemnul din aer, soare și ploaie, adică din nimic; știm deja că nu e bine să rămânem indiferenți la distrugerile din jurul nostru și că ar trebui să îi admirăm suficient pe cei nouă eroi și destinele lor „arboricole“ ca să reușim, cel puțin în gând, să-i imităm. Vrem doar să ajungem la capătul celor peste șase sute de pagini, dintre care o sută ar putea lipsi fără să se observe: autorul a devenit pe alocuri prea didactic, prea monoton și se repetă cam des. Riscăm să nu mai vedem pădurea din pricina copacilor și să uităm adevărul simplu, aflat deja cu mult timp înainte, de la Walt Whitman, că avem un strămoș comun cu pomul din fundul curții.
Totuși, aproape toți cititorii de pe internet apreciază romanul lui Powers cu cinci stele și îl apropie de un alt roman dedicat scoarțelor de copaci: Barkskins de Annie Proulx. Fiind despre defrișările din secolul al XVII-lea și efectele lor asupra nativilor americani, romanului lui Proulx ar putea fi o prefață la cartea lui Powers, dedicată începuturilor eco-terorismului din Statele Unite. Cât despre Lab Girl: A Story of Trees, Science and Love, este o altă mărturie, tot din 2016, a profesoarei de geobiologie Hope Jahren, despre cum poți supraviețui ca plantă și, mai ales, ca om. În viață, dragoste și știință. Dacă mai adăugăm și reacțiile poetice ale lui John Muir la vederea uriașilor sequoia din munții californieni sau mărturiile ficționale ale lui Edward Abbey despre luptele duse împotriva defrișărilor, înțelegem că Powers continuă o linie ecologică deja bine conturată și culege premiul unui succes colectiv: cireașa din vârful tuturor pomilor. Care, vrem, nu vrem, nu poate fi altfel decât verde și ea.