Caldă și brutală

Anul acesta a fost lansată o ediție bilingvă, semnată Bill Wolak, anume „Râsul acela sălbatec de dincolo de disperare / That wild laughter beyond despair“. Auzindu-l pe poet recitând două poezii diametral opuse – „Săruturi“ și „Să nu le spui“ – urmate de o a treia – „În Craiova“ – nu mi-am putut reprima nedumerirea: nu intuiam ce ar putea ele avea în comun. Abia la câteva zile distanță, după ce am recitit întreg volumul, am descoperit ingenioasa legătură între aceste scrieri. Păcatul mi-l recunosc! Nu îmi dădusem seama că Wolak reușise să treacă de la cuvinte liniștite la cuvinte spasmodice cu naturalețea bobului de grâu ce plesnește. Stilul său este unul deopotrivă suav și delirant, iar poezia, preponderent, una de trup, are o scriitură brutal de caldă.

Universul conturat în volum este îndrăzneț, dar niciodată imoral. Este un univers atemporal, extatic, ce sfidează regulile obișnuitului. Nu de puține ori esența este transmisă tocmai prin laconism, prin sugestie. Trecutul, prezentul și viitorul se amestecă frivol în aceste pagini nestăvilite. Poetica este dominată de o obsesie a trupului femeii, care, în altă ordine de idei, devine pretext, ba chiar mobil al cunoașterii și autocunoașterii. Astfel, nu mică ne este mirarea când, citind poezia ce deschide volumul, „Dragostea le cuprinde pe toate“, ne lovim de o filosofie a atingerii și a ochiului diferite de cele atribuite lui Toma cel Necredincios, spre exemplu. Vorbim despre ochi ca despre un element al curatului, despre mână ca despre un element al sustragerii din timp. Ochii devin imateriali, mâinile nu mai sunt făcute din carne și oase, organele transformându-se în lianți materiali spre imaterialitate: „Atinge cicatricea și ea îți va da/ un sfat nebănuit: farmecul trece, grația rămâne“. Goliciunea trupului femeii iubite este aproape la fel de naturală ca înainte de Cădere în anumite poezii precum „Parfum și fulger“. Aici, femeia lui Wolak se aseamănă cu femeile pictorului Paul Émile Chabas: „și goliciunea ta mai palidă/ decât urmele pașilor/ dispărând în nisip“. Este cazul acelor ființe aproape translucide, diafane, limbajul folosit în conturarea lor fiind unul al simțurilor. Simplificarea nu numai că sporește misterul, ci îi permite să existe.

În „Săruturi, mărturia dragostei stă în buricele degetelor și pe marginea buzelor. Sărutul devine ritualic, aducător de înțelepciune și curăție – „săruturi însetate precum lumina“ , iar în „Răsăturile nopții“ aduce aminte de întinderile de apă de la începuturi – „Ca apele nestingherite, săruturile se-mpreună. Focul lăuntric al cuvântului se mulează pe o meditație ce pornește de la cuvântul care tremură. A cerceta corpul cu slova duce la redescoperirea slovei. Pentru Wolak, în carnea femeii zace veșnicia de demult, dar și cea ce va să vie. Cu toate astea, există, la Wolak, și o femeie puternică, sălbatică, de neîmblânzit, diferită de cea străvezie și parfumată: „Era stăpâna ploii/ care îți umple pivnița/ până la becuri“ („Era furtuna care“). Un alt fel de femeie ni se dezvăluie în „Rugăciunea lui Avvayer“, singura poezie din volum în care femeia se leapădă de frumusețe, hulind-o și dorindu-și să se descotorosească de ea cât mai repede cu putință („Fă-mi trupul să fie ofilit“) în favoarea bogăției spirituale („Ia-mi frumusețea/ și tinerețea,/ să fiu lăsată în pace/ printre cărți“). O suită de poezii surprinde femeia sacralizată până la refuz, contopită cu naturalul prin prisma purității, o femeie-fantasmă, undeva între lumea materială, a concretului cotidian, și lumea purității ademenitoare a naturii. De data aceasta, inocența ei este unduitoare, curioasă, și nu doar stăruitoare,: „Un picior se răsucea în sus/ unde zorii încă mai cântau/ prin părul tău învălmășit“ („Copacul lui Eros“), „cu promisiunea clarului de lună/ zăbovindu-ți în plete“ („Din fulger te arăți“).

Wolak nu se oprește aici, fiindcă propune o poezie ce reunește crâmpeie amare de luciditate, mărturii ale reminescenței groazei primordiale, dar și o obsesie a călătoriei. Trecerea de la lirica dominată de imaginea femeii, de la lirismul descoperirii și autodescoperirii prin frumusețe și dragoste la acest lirism al conștientului se face cel mai bine poate chiar prin poezia intitulată „Pierdut la răscruce“ – „Dragostea nu-i alegere:/ e învățare a bunătății“.

Poemul „În Craiova“ pune accentul pe problema creației, având versul care e definitoriu pentru acest volum – „Moartea mâine să uite de toate“. Pe marginea acestei afirmații, alte cuvinte sunt de prisos. Am vorbit despre conceptul călătoriei, despre amara luciditate. „Să nu le spui“ poate deveni o expresie a acestei problematici cu o nebună ușurință. Intensitatea acestei lucidități crește în scrierea în cauză, eul asumându-și rolul de sfătuitor care cunoaște greul lumii și dorește să-și apere semenii: „Să nu le spui că durerea aceasta/ trebuie dusă de unul singur“. Și dacă aici umanitatea pare neajutorată, în „Cântecul fiicei pierdute“ expresia ei este de-a dreptul cutremurătoare. Există mai multe chei de decriptare a simbolului fetei din această poezie, cu ea putându-se identifica tinerețea, pacea, credința, însă asemuirea lumii de secol XX cu acest personaj liric este cel puțin îndreptățită, dovadă versurile din final: „ cu părul ca sfoara tâtâră pe jos / trupul meu descărnat prea slab e pentru o/ îmbrățișare.“. Mai departe ne lovim de o poezie a răzvrătirii resemnate și a resemnării răzvrătite, intitulată „Lucrurile din pivniță“. Incipitul este cel puțin tulburător: „Le arunc pe toate; lucruri dragi, neatinse de multă vreme“. M-a făcut să mă întreb Nu cumva la fel facem și noi cu oamenii? Dar când am citit finalul: „Le arunc pe toate./ Pentru unele lucruri nu se arată mâini noi.“ am găsit răspunsul. E vorba, însă, de o profanare esențială, o descotorosire de multe ori dureroasă, dar care ne aduce aminte de ireversibilitatea și continuitatea timpurilor („fotoliile în care nimeni nu a stat de vreme de treizeci de ani“). În procesul acesta de maturizare, de multe ori forțată, omul se vede nevoit să renunțe la cîteva persoane, cu voia sau fără voia sa. Precum un troc, la schimb trebuie să dai ceva pentru a primi altceva: „Le arunc, pe toate le arunc –/ împreună cu tot ce nu am reușit să păstrez.“.

Bill Wolak scrie o poezie aparent simplă, o poezie-mângâiere, o poezie a clipei. Dar odată ce este pătrunsă cu ochiul, cu mâna, cu sufletul, poezia se deschide și se arată în toată bogăția sa, precum femeile evocate în acest volum, precum călătoria strecurată printre poeme străvezii, precum dureroasa conștiință pe care poetul o aduce în poezia sa. Autorul ne sugerează că de multe ori nu înțelegem ce se întâmplă în jurul nostru, dar, mai ales ce se întîmplă în noi. Deși nu încetăm în veci să bâjbâim, să căutăm răspunsuri. Noi, uitații zilei de ieri, condamnații zilei de mâine, admiratorii frumosului universal și mai ales particular nu putem scăpa de propriul nostru destin. Iar acest destin al nostru, de multe ori, este precum „Râsul acela sălbatec de dincolo de disperare.“

Care este concluzia pe care o sugerează poetul? Că a pune în cuvinte indefinibilul este aproape imposibil și nici nu se recomandă. Orice încercare de despicare a însemnătății îi poate da bătăi de cap chiar și celui mai iscusit interpret. Asta pentru că apare elementul subiectivului, starea, emoția, ceea ce e mai presus de cuvinte. Ni se spune că există o diferență definitorie între autorul concret, omul ancorat într-un timp, într-un spațiu, individul care se spală pe față dimineața și plătește taxe, și autorul abstract, scriitorul, Vezuviul latent în(tr-o) persoană, cel ce zămislește și se zămislește, cel ce scrie și se scrie. Cu toate astea, granița dintre aceste două puncte de referință este atât de fină încât ajungi să te întrebi dacă există cu adevărat. O poezie fără margini – asta am văzut în și la Bill Wolak. Autor a nu mai puțin de cincisprezece volume de poezie, poetul din New Jersey combină farmecul personal cu o sinceritate plină de umor, felul său de a fi oglindindu-i opera într-un mod aproape paradoxal și totuși paroxistic.