Volumul semnat de istoricul Adrian Majuru – Cum se distrau românii odinioară – recuperează și recompune – cu mult farmec și în condiții grafice excelente – ceea ce a însemnat spiritul veseliei, distracțiile de demult ale românilor și preferințele lor. Alcătuit tematic, pe baza documentelor de arhivă, ale monografiilor și hărților și ale lucrărilor de specialitate, volumul – editat sub forma unui album cu fotografii – urmărește atât cronologic, cât și social și demografic, apariția și evoluția unor modalități de distracție, de petrecere a timpului liber din spațiul românesc. Axându-se cu precădere pe ceea ce a însemnat orașul (și în special Bucureștiul) în materie de ton și trend al ludicului, istoricul analizează fenomenul – exemplificând și argumentând de fiecare dată cu note de arhivă – începând de la jumătatea secolului al XIX-lea și până în timpul ultimilor ani ai comunismului.
Majoritatea noutăților în materie de spirit ludic, pentru ultimele trei sute de ani, aparțin mediului urban. „Putem vorbi de un specific urban al distracției încă din Evul Mediu, pentru că orașul a oferit înmiite posibilități de afirmare și de manifestare a spiritului ludic personalizat, individual, dar și colectiv”. Pentru că „orașul adaugă, construiește și îmbogățește istoria” acestui spirit. „Pentru lumea satului, distracția adulților era trecută în calendarul tradițional al sărbătorilor.” Aici, în ceea ce numim citadin, au apărut, s-au dezvoltat, apoi s-au extins, principalele metode de distracție, pentru că orașul în sine reprezintă creuzetul lor: cafeneaua, berăria, restaurantul, teatrul, carnavalul, balul, ceaiul dansant, vilegiatura, cabaretul, jocul de noroc sau de societate, dansul, promenada. Au urmat apoi: cinematograful, velocipedul, bicicleta, automobilul, iahtingul. După 1900 în special, sporturile au pătruns treptat în lumea amuzamentului, oferind opțiuni și celor care nu doreau neapărat performanță: tenisul de câmp, golful, fotbalul, voleiul, handbalul, schiul, patinajul. „Interbelicul este aproape sinonim cu distracții noi (…): patinajul pe lacurile naturale, golful pe terenuri special amenajate (…) vânătoarea.” În plus, „vacanța la mare este și ea o cucerire interbelică”, apoi automobilismul, „tenisul de câmp, ciclismul, ștrandul”.
Românii – ca și alții – se distrau fie individual, fie socializând în cadrul anumitor evenimente, cum ar fi bâlciul, iarmarocul și Târgul de Moși, serbările câmpenești prilejuite de sărbători religioase și mai târziu, circul. Existau și distracțiile prilejuite de tradiție, de diferitele evenimente de familie (naștere, botez, logodnă, căsătorie, majorat), dar și sărbători colective Crăciunul, Paștele, sărbătorile de zilele sfinților sau prăznuirea bisericilor. Mai târziu, au existat sărbătorile oficiale: ziua națională, ziua muncii, ziua tineretului. Toate acestea – celebrate anual și cuprinse într-un calendar cu repere relativ fixe – au reprezentat o hartă mentală și un program care înscriau individul într-un context social și îi confereau apartenență la comunitate. A te distra împreună presupunea socializare, încredere și deschidere către aceleași valori.
Un loc aparte în studiul istoricului îl reprezintă balurile – considerate adevărate burse ale amorului – care au apărut pe meleagurile românești odată cu secolul al XIX-lea, mai exact către 1806 și 1812. Către 1850 au fost divizate în funcție de categorii și de proveniența celor care le frecventau, iar contemporanii subliniau faptul că „un bal este mai nobil, cu cât este mai trist și mai rece” și „cu cât se vorbea în diferitele limbi, afară de cea națională.” Începând cu 1920, balurile s-au transformat în ceaiuri dansante între colegii de școală, liceeni și studenți, organizate în preajma bacalaureatului sau a examenelor. Mai târziu, după anii 1950, se organizau surogate de „baluri sindicale” sau muncitorești în incinta fabricilor, în noile case de cultură proletare sau în cantine.
Capitolele următoare aduc în prim-planul cititorului o serie de modalități de petrecere a timpului liber – jocul și jucăriile, muzica, tutunul, flirtul, pasiunea pentru modă, preocuparea pentru igienă, lectura, echitația, ștrandul, vânătoarea, grădinăritul – care confirmă faptul că la baza spiritului ludic stă de fapt socializarea. Această socializare – despre care istoricul menționează că este o „poveste continuă” – „se schimbă cu fiecare generație și fiecare dintre noi poartă bagajul instrumentelor de socializare oferite de părinții noștri (…) la care se adaugă modificările pe care le-am adus noi.”
Volumul – interesant ca subiect, însă nu neapărat inedit în contextul istoriografic – este scris într-un ritm alert, cu multe informații savuroase din documentele de arhivă și cu un condei elegant din partea autorului. Noutatea sa rezidă în decupajul cronologic și de gen, precum și în această reunire atent realizată a modalităților de petrecere a timpului liber, corelate atent cu aspecte de natură politică, socială sau mentalitară. Impresia cu care rămâi după ce parcurgi paginile este că se poate scrie „serios” despre o istorie a ludicului, a distracției.