Prin exigența selecției, o antologie poetică oferă imaginea elocventă, sintetică, a unei identități stilistice, a unei evoluții de la căutările începutului până la maturizarea și consolidarea personalității. Schimbarea progresivă este, în cazul lui Cristian-Liviu Burada, cu atât mai vizibilă cu cât, în Tăblițe de lemn vorbitor (Editura Neuma, Cluj-Napoca, 2018, Cuvânt înainte de Horia Gârbea, ilustrații de Marcel Voinea), nu mai sunt menționate numele volumelor din care au fost extrase poemele, cartea fiind una continuă, unitară.
Cel mai vechi text datează din 1974, ceea ce relevă o activitate scriitoricească îndelungată, de 45 de ani. Poemul liminar, o mică artă poetică, exprimă câteva dintre caracteristicile liricii sale, discreția, modestia în fața nemărginirii lumii, reveria, intuirea inefabilului, sentimentul captivității în propria existență și, pe de altă parte, simplitatea și claritatea expresiei: „Nu-mi va fi dat tocmai mie/ Să schimb cu vreun cuvânt/ Zâmbetul amar al orizontului// Ca o pasăre prinsă în colivie/ Mereu visez ce poate fi/ Dincolo/ Și totul îmi pare atât de cunoscut…” (Atât de cunoscut). Perspectiva poeziei este una orfică (armonie, muzică, mister): cuvintele sunt procesate la o moară de vise, trupul poetului este un copac plin de cântece, într-o natură autumnală albul lebedei e vindecare, predomină nostalgia. Între om și univers există legături tainice. Poezia de început se află sub ușoara înrâurire a expresionismului (blagian), bazându-se pe simboluri ale stărilor interioare.
După 1990, poezia capătă mai multă consistență, deschidere metafizică, un plus de rafinament, o direcționare religioasă. Este căutat prototipul: chipul dintâi, zborul dintâi. Predomină crepuscularitatea, lumea este contaminată de prezența omului impur, agonizează: „Sunt numai răni deschise/ Peste tot unde noi am privit/ Unde noi am atins// Până la năruire niciun alt anotimp nu mai este…// Ce dacă toamna încă respiră…” (Năruire). Singurul anotimp, care se succedă neîncetat, este toamna, frica de moarte inventează zei. Puține lucruri au concretețe, cele mai multe sunt transfigurări, țin de universul lăuntric, sunt alcătuiri ale cuvintelor. Atmosfera este bacoviană, obsesiv melancolică. Existența însăși este o reamintire, nu se trăiește în direct, protagoniștii devin propriii spectatori. Peisajele sunt dezolante, în disoluție, vegetația îngălbenită.
Virtutea asumată este smerenia, poetul mărturisindu-și surprinderea că se poate bucura de privilegiul de a fi: „Cum poți fi tu Doamne îngăduitor/ Ca și de data asta eu să mai pot rămâne aici/ Printre atâtea altele cu mult mai folositoare” (Tăblițe de lut vorbitor). Riscând să se rătăcească, el este condus spre întâlnirea cu sine, pe o mare din piatră fierbinte, de icoana Maicii Domnului. Sentimentul sacru este intensificat de obstacolul de zăpadă și de lumină ivit în calea cordialității paterne, de icoana aflată pe peretele proaspăt văruit, din care iradiază un echer fosforescent. Fragmentarul persistă, realitatea este disipată și trebuie reconstituită, înlocuită cu artificialitatea galeriilor de artă, cu imagini culturale din Valencia. Imaginea lumii este una a concordiei, în care regnurile sunt în consens, în complementaritate: „Se contopesc adesea pietre calde/ Și pietre reci/ Metalele se-ncoronează/ Cu șuierătoarele noastre dorințe/ Uitate apoi în asfințituri năclăite cu nuferi de miere…” (Metale-ncoronate cu șuierătoare dorințe).
Trecerea timpului este reprezentată indirect, alegoric, prin dispariția ființelor dragi, bunici, părinți. Poezia își pierde din sobrietatea melancolică și capătă mai mare aderență la conjunctural, devenind mai fluentă, mai narativă, mai dinamică, diversificându-se tematic. Apar scene alienante ale orașului balcanizat, prezența tot mai concretă a timpului care influențează destinele oamenilor, confirmându-le gândul deșertăciunii, este intensificată și dimensiunea vizionară (Iisus înălțat la sfere), sunt exprimate incertitudini cu privire la propria identitate (apariția unui alter ego), este susținută solidaritatea de breaslă, printr-o realitate textualistă („Eu cred că tot ce s-a scris mai frumos în poezie/ A pornit și din mine” – Despre poeme rime poeți și păianjeni). Moartea mamei produce un gest autoscopic, o convorbire cu fiul arată prăpastia dintre generații… Poemele nu mai sunt, ca la început, izbucniri ale unor stări, ci construcții, cu efecte premeditate. O temă constantă, discretă, existențială este cea religioasă: simpla iubire pentru mama sa îl face credincios, lumina care se răsfrânge peste sine din bisericuța de cartier îl vindecă de moarte.
Lirica lui Cristian-Liviu Burada este autentic confesivă, mai păstrând rara emoție sufletească a creatorului / trăitorului de poezie. Nu recurge la formule curente, la instrumentarul arhicunoscut de azi. Poezia spune, pur și simplu, cine este autorul.