Cristi (Vlad Ivanov) este un ofițer corupt care lucrează la brigada antidroguri alături de colegul său Alin (George Piștereanu), coordonați de procurorul Magda (Rodica Lazăr), avându-l în urmărire pe suspectul principal, Zsolt, care face parte dintr-o rețea de droguri al cărei capo di tutti cappi, Paco (Agusti Villaronga), își are cartierul general sau cel puțin o bază de operațiuni în insula La Gomera, din arhipelagul Insulelor Canare. În joc sunt 30 de milioane de euro pe care Zsolt, folosindu-se de paravanul unei firme de saltele al cărui director este, intenționează să-i scoată din țară. Iar când acesta este arestat, Cristi este trimis pe insula La Gomera pentru a învăța un limbaj prin fluierat, El Silbo, cum îl numesc localnicii, limbaj folosit de interlopi pentru a comunica fără a putea fi interceptați de poliție pentru că el se confundă cu cântecul păsărilor. Pentru a-l convinge pe Cristi, este trimisă ca om de legătură o femme fatale după toate regulile unui film noir, Gilda (Catrinel Marlon), care face parte din rețea și care-și folosește din plin nurii în acest sens. Pe insulă, Cristi învață limbajul fluierat, dar se revelează faptul că Gilda a trădat rețeaua și se pregătea, în complicitate cu Zsolt, să fure banii și să fugă. Acest fapt modifică planul inițial în sensul răpirii lui Zsolt din închisoare și lichidării lui ulterioare după recuperarea banilor și salvarea Gildei în schimbul cedării de către Cristi, între timp îndrăgostit de torida brunetă, a părții lui din afacere. Opresc aici rezumatul filmului pentru a conserva ce se mai poate din suspansul său. La prima vedere, avem în filmul lui Porumboiu un crime story aproape clasic. Nu-i lipsesc nici tensiunea, nici întorsăturile de situație, nici figurile memorabile de mafioți, nici parfumul calabrezo-napolitano-sicilian de famiglie, deși mafioții sunt spanioli, cu parabole rostite cu sfătoșenie de unchiaș, nici picanteriile, nici femeile frumoase și periculoase, nici scenele fierbinți, nici pistoliadele. De fapt, Porumboiu știe să uzeze de toate ingredientele filmului de gen, în doze potrivite, pentru a obține un film noir. Numai că aici suntem departe de spiritul filmelor lui Jean Pierre-Melville, cu dramatismul lor împins către solemnitatea și profunzimea tragicului, aici ne aflăm în plin carnaval tarantinesc. La Gomera este o operă de bricolaj, de un ludic sclipitor, cu o ironie fină filtrată prin citatul cinematografic. Ca și Tarantino, regizorul nu poartă niciun interes verosimilității, chiar atunci când duce reconstituirea unei epoci la nivelul unui excelent efect de trompe l’oeil. Privit cu atenție, se pot lesne observa lacunele explicative, sincronizările facile care asigură fluiditate acțiunii, totul finalizându-se cu acea meraviglia a turnurilor luminoase dintr-o celebră grădină din Singapore.
spre deosebire de spiritul jamesbondist, unde eroul este introdus în scenă nu cu un sunet de clopoțel, ci cu o lovitură de ciocan, Porumboiu preferă o scenă de atmosferă meridională, cu un superb peisaj costier, cu o muzică antrenantă, scenă care e tăiată brusc pentru o retrospectivă explicativă. Cristi este abordat de către Gilda și cei doi șușotesc în fața apartamentului acestuia și astfel aflăm că ofițerul de la brigada antidrog este urmărit și că în camera sa sunt plasate trei camere de luat vederi. De ce este urmărit un polițist de la brigada antidrog, în baza cărei suspiciuni, din moment ce suspiciunile vor apărea cronologic mai târziu după momentul încredințării unei misiuni privitoare la suspectul numărul unu, Zsolt? La un moment dat, Gilda se prezintă la domiciliul mamei lui Cristi, după ce acesta a suferit un accident și se află sub pază la spital și află că procuroarea, Magda, a devenit prietena de familie a mamei sale și pleacă în timp util pentru a evita întâlnirea. Cu toate acestea, putând vedea din cadrul respectiv că procuroarea ratează întâlnirea și nu poate vedea numărul mașinii pe care o șofează Gilda, ea știe să ajungă în locul de unde aceasta îi transmite mesaje fluierate lui Cristi, într-o perfectă sincronizare cu aceasta. Cum ajunge Cristi într-o lună la Singapore deși se află într-un spital sub supravegherea poliției rămâne un mister așa cum nu e tocmai simplu de explicat cum Gilda și complicele ei, prietenul lui Zsolt, scot banii din țară, în condițiile în care acesta din urmă ar fi fost dat în urmărire generală pentru uciderea unui ofițer de poliție. Răspunsul la toate aceste interogații, la care se pot adăuga și altele, de pildă de ce alege să-l calce cu mașina pe Cristi ofițerul care-l supraveghea informativ, când ar fi putut să-l aresteze, și cum a justificat acest lucru, rămâne suspendat. Încă o dată, Porumboiu nu urmărește verosimilitatea, ci puterea poveștii, magia ei, nu comoara, ci căutarea ei, ca în filmul său Comoara. Ca și Tarantino, Porumboiu este atras de istoricul unui gen, în cazul regizorului american, al filmului de aventură, western eventual western spaghetti și film de acțiune/ film de război la Tarantino, vezi Django dezlănțuit, Ticăloși fără glorie sau recentul A fost odată în… Hollywood. Porumboiu se află la prima experiență de acest fel, dar nu într-o totală ruptură cu filmele sale anterioare unde regizorul poartă un interes substanțial limbajului. A fost sau n-a fost este un film despre cum este ficționalizată memoria la confiniile cu istoriile orale, cum este legendarizat un eveniment de proporțiile unei revoluții. În Polițist, adjectiv, discuțiile ironice despre intepretarea textului poetic, despre relevanța conotativului se reiau pe un alt portativ când sunt aduși în discuție cu dicționarul pe masă termeni precum etică, adevăr, lege etc. Contextul, nota bene, fiind unul polițist. În Ticăloși fără glorie se poartă o astfel de discuție filologică pe marginea accentului dialectal. Și Când se lasă seara peste București sau metabolism, ocazionează discuții intelectuale, despre relevanța limbajului cinematografic. În La Gomera avem o astfel de scenă, unde lui Cristi i se ține un curs de fonetică și fonologie de către Gilda. Cristi stă în fața unei table pe care se află vocalele și consoanele limbii spaniole la care sunt adăugate vocalele în plus ă și î și consoanele suplimentare ț și ș de care dispune limba română și care trebuie la rândul lor fluierate corespunzător. Însă citatele cinematografice mai mult sau mai puțin voalate sunt presărate în tot filmul. Împreună cu polițistul care-l supraveghează, Cristi se uită la un film polițist cu Sergiu Nicolaescu dintr-o cunoscută serie de autor începută cu filmul Cu mâinile curate (1972). Cristi și procuroarea Magda se întâlnesc conspirativ nu la cinema, ci atenție, la cinematecă, unde rulează westernul lui John Ford, Căutătorii (1956) cu John Wayne, unde într-o scena derulată pe ecran se aude un fluierat! Pe un etaj mai înalt de subtilitate, îl avem pe ascultătorul de muzică clasică, recepționerul cu o privire de o catifelată tristețe patologică, ascultător rafinat de muzică de operă cu care sugerează că-i educă pe clienții hotelului. Porumboiu lasă muzica să inunde atmosfera, iar apoi în mașina lui Zsolt dăm peste aceeași muzică de operă pe care ambii polițiști, Cristi și Alin, nu o agreează. Ultimativ, spectacolul fantast al gradinilor luminoase din Singapore pe muzica lui Carl Orff din Carmina Burana și a valsurilor lui Strauss ne introduce într-o feerie departe de policierul clasic.
Ca și alți regizori români, atât ai Noului Cinematograf Românesc, cât și urmașii acestuia, surferi ai Noului Val, Cornel Porumboiu caută soluții de a ieși din schema unui minimalism epuizat, evitând astfel riscul manierizării. Au făcut-o Radu Jude cu Aferim! (2015), Bogdan Mirică cu Câini (2016), Adina Pintilie cu Nu mă atinge-mă! (2018). O comparație cu Gomorrah (2008) al lui Matteo Garrone, film documentat la sânge de regizorul italian despre Camora, mafia din Napoli și Scampia, face numaidecât vizibilă construcția de bricolaj, livresc contrafăcută a lui Porumboiu. O diferență notabilă și față de filmul lui Bogdan Chirică, care are nervul intact, un crime story care dă fiori, cu personaje care nu cunosc rafinamentul și bunele maniere. Eleganța vieux jeu a lui Paco, cu o notă aristocratică, față de purtătorii de șlapi și maieuri slinoase din Gomorrah și Câini sau față de Samir, un Vlad Ivanov remarcabil în rolul său de capo din filmul lui Chirică, ne plasează în acest orizont ironico-nostalgic în care este recuperată istoria unui gen cinematografic de către Cornel Porumboiu.