Festivalul George Enescu a adus, pentru cei care au avut prilejul să asculte concertele camerale și simfonice din a doua sa săptămână de desfășurare, câteva revelații interpretative și, nu în ultimul rând, de repertoriu.
Astfel, Gidon Kremer, cu celebra sa formație Kremerata Baltica, ale căror concerte le-am urmărit încă din 1997, de la întemeierea acestei orchestre cu muzicieni din Estonia, Letonia, Lituania, a selectat câteva exemple de „democrație muzicală“, piese în care toți interpreții au ceva important de cântat; dar și unele nume de compozitori mai rar prezenți pe scenele de concert. Între acestea, Mieczyslaw Weinberg (1919-1996), cu Simfonia a X-a op. 98 în la minor (scrisă în 1968: cu un dramatism al întunecatelor și asprelor disonanțe, sub influența lui Șostakovici), dar și în mai clasicul și picturalul său Concertino pentru vioară și orchestră de coarde op. 42 (din 1948), le-a oferit nu numai violoniștilor, ci și violiștilor și celliștilor puternice linii de afirmare. Kremer îl consideră pe Weinberg un compozitor subevaluat și nu pierde niciodată ocazia să-l prezinte în Europa. Într-adevăr, unele lucrări de bază ale acestuia s-au cântat abia târziu după moartea autorului. De pildă, am ascultat în 2015 la Frankfurt opera Pasagera de Weinberg (povestea unei supraviețuitoare de la Auschwitz care reîntâlnește după război, pe vaporul spre America, o gardiană a lagărului de concentrare, ceea ce îi prilejuiește rememorări din Auschwitz): opera s-a cântat prima oară abia în 2006, deși scrisă la Moscova în 1968 (iar versiunea ascultată de mine la Frankfurt era, după aproape un deceniu, a doua montare). Să nu se înțeleagă de aici că Weinberg e un compozitor sumbru sau tern. Prin bisurile acordate (două piese scurte ale aceluiași, compuse pentru filmul de desene animate Vacanța lui Bonifacius), Kremer a vrut să sublinieze tocmai multifațetarea sa, luminozitatea glumeață, valențele ludice. De altfel, nici Dinu Lipatti, prezent în actualul concert al Kremeratei Baltica prin Simfonia concertantă pentru două piane și orchestră, nu e atât de des cântat în Europa. Cu atât mai mult trebuie admirat meritul lui Kremer, care prezintă în cele mai multe din turneele sale europene această lucrare de mare echilibru și finețe – ca democratică implicare a tuturor orchestranților și soliștilor. Se cuvine să-i pomenim aici și pe Pascal și Ami Rogé, susținătorii partiturii celor două piane, dar și pe Fuad Ibrahimov, șeful orchestrei simfonice de stat din Azerbaidjan, care a dirijat Kremerata la Lipatti și Enescu (un Intermezzo op. 12 nr. 2 foarte sensibil și exact).
În categoria lucrărilor mai puțin cântate, acum descoperite de public la Ateneu într-o excelentă interpretare (cea a orchestrei Armonia Atenea, sub bagheta lui George Petrou, cu soliști celebrissimi precum contratenorul Max Emanuel Cenčić sau mezzosoprana Ruxandra Donose) se numără și opera Arminio de Georg Friedrich Händel, prezentată ca operă în concert. Scrisă la Londra în 1737, în perioada de maturitate a marelui compozitor, după un libret după Antonio Salvi, cu un subiect împrumutat din Germania lui Tacitus (povestea lui Hermann/ Arminius/ Arminio, faimos pentru că l-a învins pe generalul roman Quintilius Varus în lupta de la Teutoburg, anul 9, în ciuda faptului că socrul său Segestes era un aliat al romanilor), lucrarea lui Händel face parte din multele evocări ale lui Arminius ca subliniere a germanității în protest față de influența franceză la curte (asimilată cu aceea a Romei); Händel a resimțit și în Anglia, prin distanțarea față de papalitate, actualitatea subiectului. În ariile de bravură i-am remarcat, în afară de, bine înțeles, contratenorul Cenčić (un Arminio de mare forță lăuntrică, de neuitat mai ales în Si, cadrò ma sorgerà), sau de dramatica Ruxandra Donose, în Ravise, cu tulburătoarea Niente spero, tutto credo din actul II (dar, de fapt, în toate ariile cântate), și pe soprana poloneză Aleksandra Kubas-Kruk (unul din cele mai importante nume de tineri, cu multe apariții în Germania: aici cântându-l pe Sigismondo – cu deosebită strălucire în Quella fiama), și pe soprana Sandrine Piau (Tusnelda). Nu mai prejos au fost interpretările lui Sebastian Monti (Varo), Pavel Kudinov (Segeste) și David DQ Lee (Tullio). Opera barocă fiind greu de urmărit ca acțiune, nu e deloc neglijabilă străduința de a traduce libretul (chiar dacă într-o română nu tocmai normală: de exemplu, gărzile sunt chemate de Arminio cu un „Alo!…“; flacăra din piept „se alimentează cu sângele…“ etc. Dar, desigur, spațiul nu permite aici comentarii privind rolul traducerii în librete).
Am ascultat acum pentru prima oară Orchestra Simfonică Academică de Stat „Evgheni Svetlanov“ din Rusia și pot să afirm că mi se pare unul din marile vârfuri ale acestui festival. Probabil se va mai scrie despre concertul dirijat de Jurowski, cu Simfonia a II-a de Enescu, conturată în liniile ei pur filozofice (a scos foarte bine în evidență apropierile wagneriene și straussiene) și mai estompată în coloristica „populară“. Impresionantă mi s-a părut realizarea enesciană a lui Gabriel Bebeșelea, cu o Pastorale-Fantaisie pour petit orchestre editată și repusă în circuit chiar de acest tânăr dirijor. De asemenea, Filarmonica din Oslo (dirijată de Vasily Petrenko) a fost în mod clar o altă revelație a festivalului, nu numai în ce privește abordarea enesciană (Simfonia concertantă pentru violoncel și orchestră op. 8, cu Johannes Moser), ci și aceea a lucrărilor de Strauss (poemul simfonic Don Juan), Ceaikovski (byroniana simfonie Manfred și Simfonia a V-a op. 6, celebră pentru „tema destinului“), sau Bartók, Concertul pentru orchestră. La categoria compozitori subevaluați, orchestra din Oslo cu Vasily Petrenko ne-a prilejuit descoperirea lui Øyvind Torvund, cu Symfonisk dikt nr. 1, în linia lui Grieg. Care Grieg n-a lipsit nici el prin Concertul de pian în la minor, dar și prin bisurile din Peer Gynt, care au sculat sala în picioare, după pianissime incredibile și ritmuri care vădeau o tehnică impecabilă (în fine am ascultat dansul trollilor cântat cu alegrețea necesară, și nu cum îl auzim de obicei, prudent de apăsat). Prin umorul și expresivitatea gesticii sale, Vasily Petrenko i-a cucerit categoric și pe cei care nu vedeau încă în el unul din cele mai conturate nume dirijorale ale momentului.
N-aș vrea să omit, dintre performanțele acestei săptămâni, nici concertul filarmonicii regale din Liège, cu Enescu (Suita pentru orchestră no. 2 in Do), Bartók (Concertul pentru vioară și orchestră nr. 2, interpretat de mai frecvent prezentul în România Renaud Capuçon) și marțial-energica, dinamizanta Simfonie nr. 5 de Prokofiev. Toate aceste orchestre demonstrează o surprinzător de atentă cunoaștere de către organizatori a numelor actualmente în vogă și e foarte bine că ele nu lipsesc din festival.