În căutarea lecturii sociologice

Despre optzeciști s-a scris mult (și s-a scris bine), în primul rând de către optzeciștii înșiși, care au adus în modestul nostru câmp literar trăsături dovedind în primul rând forță, forță creativă, puterea de a se gândi în ceea ce scriu și a-și examina propria existență, fizică și intelectuală, de unde și capacitatea mai tuturor de a scrie pe lângă poezie, mai ales poezie, și eseistică de toate felurile până la a scrie proză, imediat redevenită eseistică de un fel aparte. Probabil că cel mai complet cronicar și mai acribios analist al fenomenului este chiar Ion Bogdan Lefter, care a început, cred, ca poet optzecist și a scris un număr de cărți inconturnabile despre el: marea monografie a optzecismului, care va trebui să cuprindă și ample considerații ideologico-politice, de istorie efectivă și de istorie literară (de pildă: aveau optzeciștii vreo cunoaștere, oricât de firavă, a scurtului episod de suprarealism postbelic?), dacă va fi scrisă vreodată, se coace însă pe undeva, prin subsolurile unei biblioteci, și nu va fi probabil a unui admirator necondiționat: va avea însă, cu certitudine, peste o mie de pagini.

Recenta carte a Magdalenei Răduță, cu un titlu încifrat și un subtitlu explicativ, tratează de fapt tot despre literatura optzeciștilor, cei care domină scena literară a ultimului deceniu al comunismului instituțional, însă dintr-o perspectivă teoretică, sociologică așa cum sugerează titlul probabil autoironic, și care pune la distanță de două sau trei decenii o serie de probleme – majoritatea favorizând tocmai discuția despre grup sau grupurile din cadrul acestui grup – ceea ce favorizează perspectiva asumată explicit, care este sociologică. Patru sunt capitolele acestei cărți, a căror lectură nu este comodă nu numai din cauza dificultății de a urmări vastul material literar folosit ca exemplu, ci și a cadrului sociologic în care îl plasează cercetarea de față. Primul capitol, Sociologia literară – un hibrid fertil?, este chiar o încercare de a explica ce este sociologia astăzi („o știiță care deranjează“ zice Bourdieu) în ce fel ea se poate utiliza în studiul literaturii și în ce măsură acest hibrid are șanse de a ajuta la atingerea miezului care ne interesează, în condițiile în care viziunea simplistă asupra domeniului literar oficial din perioada anterioară duce, paradoxal, la o supralicitare entuziastă în practica metodelor anistorice, structuralismul de pildă, adoptat (inexplicabil în primul moment) de tineri formați pe cont propriu la școala new criticismului american, ca Nemoianu, a cărui carte de debut este Structuralismul, din 1967. Analiza autoarei pune în lumină dificilul mariaj dintre cele două domenii care, pe lângă specificitățile apărate cu gelozie, fac evidentă imposibilitatea de a armoniza teoria câmpului literar din cunoscuta carte a lui Pierre Bourdieu cu legea economică a produsului aruncat pe piață, în condițiile societății totalitare din perioada ultimului deceniu: „imposibilitatea de a pune în relație structurarea esențial antagonică dintre polul de mare producție și polul de producție restrânsă”, distanța dintre capitalul simbolic și cel economic, fiecare subordonat altor legi: cele specifice artei, aici ale literaturii, și cele ale economiei de piață. Totul pare să se opună acestor încercări teoretice din comunism de a da un aspect logic unei evoluții care mimează, dar nu respectă legile economice decât în anumite condiții (vremea când cărți clasice atingeau în Biblioteca pentru Toți tiraje de o sută de mii de exemplare sau mai mult, dar și tirajele documentelor de partid sau manualelor de acest fel erau impresionante, umflate artificial desigur de nevoile învățământului politic obligatoriu, broșuri care au intrat ulterior într-un circuit închis).

Finalul capitolului oferă o imagine schematică a câmpului literar din acest ultim deceniu comunist care este ilustrativă și pentru nespecialiști: el implică „o producție de circulație largă, cuprinzând o literatură angajată, naționalistă și de glorificare a partidului-stat și a conducătorului… servind interesele imediate ale aparatului de propagandă, dar și forme ale literaturii de consum, vag ideologizate și ele” și pe de altă parte, „o producție literară restrânsă non-angajată, pentru care valorile interne tari ale estetismului literar… funcționează ca argumente de păstrare a specificității literaturii în fața unei constrângeri politice din ce în ce mai prezente”. Diferiți sunt autorii de „producție restrânsă”, dezinteresați de câștigul economic sau public, dar de o autoritate morală și literară superioară (”prozatorii școlii de la Târgoviște, membrii grupului oniric, Mircea Ivănescu”). Concluzia verifică încă o dată un adevăr mai degrabă intuitiv, ceea ce este important: ea spune că „noutatea, inovația și experimentul literar, practicile livrești și construcțiile fantaste… se regăsesc și în poetica grupului de nou intrați în câmpul literar, reuniți destul de rapid sub numele de generația 80”. (p.46). Pertinentă și cuprinzătoare, această imagine are darul de a fi mai explicită decât raportarea la teoriile amintite. Poate greșesc, dar mi se pare că acest tablou atât de pregnant și de cuprinzător ar fi putut să se raporteze măcar în trecere la încă doi agenți care „acționează” și îmbogățesc peisajul, așa cum autoarea a menționat undeva rolul reeditărilor din literatura interbelică: la contribuția, fie și modestă, a istoriei literare care aduce în discuție factori de sprijin pentru „inovația și experimentul literar” ale tinerilor scriitori, mulți dintre ei studenți ai facultăților de filologie, și activitatea sau inactivitatea aparentă a unor mari scriitori nonconformiști și puși la index în chiar acest ultim deceniu: în primul rând Marin Sorescu, un scriitor prețuit și iubit, care în ultimii ani ai deceniului respectiv n-a putut publica.

Miezul demersului, adică o aplicație concretă a acestei viziuni, se plasează și se dezvoltă în al doilea capitol în care este prezentat fenomenul coagulant al tinerilor din această generație, formați majoritar în mediul universitar filologic unde studenții cu predispoziții creatoare se întâlnesc cu mentorii lor, profesori ieșiți de sub tutela bănuitoare și controlul organizațiilor politice. Sub un titlu sugestiv și nu chiar exagerat având în vedere forța și valoarea principalilor combatanți („Lupii tineri” optzeciști, un traseu de coeziune) sunt adunate dovezile acestei rapide coordonări care stimulează adeziunile și chiar declarațiile celor care n-au putut participa efectiv la asalt: „Mă simt într-un anume fel optzecist” declară mai târziu poetul Ioan Flora, care face Filologia bucureșteană în anii dinaintea optzecismului și revine în Iugoslavia unde lucrează până după anii nouăzeci (am găsit interviul citat în foarte bogata bibliografie a cărții). Chiar titlurile subcapitolelor sunt expresia noilor condiții în care își desăvârșesc formația studenții aflați deja în curs de afirmare: viața în comun în cămine și săli de cursuri care deschide drumul spre cenaclu, învățământul filologic ca educație a dezangajării, împotriva încercării de subordonare a domeniului profesional celui politic și criteriului originii sociale, conturarea unei funcții superior didactice a unor profesori care își apropie și îndrumă studenții dincolo de linia partidului ș.a. Tinerii autori debutează nu numai în cenacluri mai mult sau mai puțin tolerate, a căror istorie a început să fie scrisă (Cenaclul de Luni al lui Manolescu, desființat în 1983, prin decizie a organizației de partid pe Universitate, Cenaclul de Proză al lui Crohmălniceanu etc.), ci și în volume colective, în ideea autorității culturale că se va limita ponderea acestor debuturi; însă ele ajung astfel să sprijine tendințele unor apropieri aflate la originea fenomenului „noii” literaturi a tinerilor având forța unui curent: optzeciștii sunt mai puțin un grup omogen sub raportul literaturii, cât sub acela al voinței de manifestare, cum se și vede din asumarea unui nume de grup în locul unei etichete implicând literatura.

Al treilea capitol este dedicat investigației diverselor polemici și discuții care au avut loc în epocă (atât cât s-a permis, pentru că erau „prea multe și prea zgomotoase, crede partidul”, sintetizează autoarea situația), interesante pentru că arată jalnica refugiere a protocroniștilor în acuzația de cosmopolitism, „o artificialitate străină” (p.121), iar al patrulea studiu sau capitol al cărții revine la discuția pe marginea sociologiei examinând posibilitatea unei „sociolecturi”, adică „o lectură contextualizantă a textului literar” care propune o mediere între condițiile socio-istorice și textul literar, căutând structurările involuntare aduse în prim plan prin alegerile neexprimate „și cu toate acestea prezente”. Sociologia literară, așa cum o cunoștem din practica lecturii, a parcurs un drum lung și și-a modificat mereu parametrii, îmbunătățindu-i și cu toate acestea, cum arată autoarea, fără să rezolve vreodată disjuncțiile din lanțul autor-operă-cititor. Tocmai de aceea ne trezește interesul trimiterea la demonstrația „cu totul memorabilă” a lui Jacques Rancière care elimină din aceste discuții toți factorii extraliterari: „detectarea simptomelor, a schemelor de gândire din actul literar e pentru J. Rancière o afacere strict a literaturii, nu a externilor, « literatura a furnizat ea însăși schemele vieții sale reale » etc.”. Eram curioși de mai mult.

O carte bună, densă, nu ușor de citit, din care se pot dezvolta încă părți importante.