Solipsismul credinței

După cinci ani de închisoare, Alexandru Mironescu este eliberat în toamna lui 1963. Fusese arestat la 55 de ani, vîrstă cînd stihia sordidă a închisorii roade mult mai repede decît în tinerețe. Ieșea dărîmat somatic, dar însuflețit de o credință din care își făcuse proptea de supraviețuire. Dacă mai avea vreo dorință, aceea era să dezvăluie semenilor concluziile pe care le dobîndise în umezeala bolgiilor. De aceea, dintr-un imbold de spovedanie vie, începe să pună pe hîrtie drojdia de gînduri cu care se alesese în urma dramei penitenciare. O face la întîmplare, fără o ciornă menită a-i prefigura ideile. Ce urmărește nu e atît descrierea unor chinuri carce ­rale, cît consecința lor spiritua ­lă, acel sediment de lămurire pe care nu o capeți decît după o încercare-limită.

Rezultatul e un jurnal bizar, ținut între 2 decembrie 1963 și 8 iulie 1964, al cărui miez stă într-o credință căreia îi verificase eficiența în condiții de mizerie extremă. Se subînțelege, e vorba de credința creștină, pledoaria lui Mironescu avînd ceva dintr-un testimoniu definitiv. Autorul nu se mai îndoiește, nu mai are echivocuri și nu mai stă să se clatine în fața dilemelor rațiunii. E atît de convins de infailibilitatea adevărului cristic încît scrie despre el cu ușurința unui inițiat. Situația e grea de aporie: un intelectual cu două doctorate, unul în chimie și altul în filosofie, căruia nu-i poți imputa că, ignorant fiind, își umple golul cunoștințelor cu prea-plinul superstițiilor evlavioase, un asemenea intelectual intră în pielea unui apologet autentic.

Să fii emul cristic dornic a îndruga dulcegării pioase e un act facil, pe care îl întîlnești la prozeliții atinși de morbul exaltării. E simplă enumerare gîngavă de poncife de țîrcovnic. Dar să calci pe nuanțe a căror subtilitate cere o afinitate cu partea înfricoșătoare a vieții e un gest ivit dintr-o adîncă sfîșiere lăuntrică. Iată ipostaza în care se află Mironescu: o ființă umilită pînă la abominare oficială, fără serviciu, fără putința de a se manifesta public, dar mai ales trăgînd după el amintirea molestărilor la care fusese supus.

Cînd primise verdictul de 20 de ani de închisoare, cu decăderea din drepturile civile, avusese o reacție de om normal: simțise cum cerul îi cade în cap și cum viitorul se închide sub o boltă întunecată. Primul lui gînd a fost: „Ah, de ce nu m-am călugărit!” (p. 384). În timpul anchetei i se cerea să se dezbrace la pielea goală, despuierea cîntărind cît un ritual al înjosirii cu scopul de a-l dezarma moral. „«Dezbra- că-te! » Și mă dezbrac, cu gesturi sacadate și stîngace, sub privirle, imprecațiile și ocările agresive ale «muncitorilor» mei. Răutatea, agresivitatea aceasta cu care am fost jupuit de atributele mele materiale de om m-a impresionat profund, pînă în adîncul sufletului. E groaznic ce pot să facă oamenii și cum pot să facă oamenii! Apoi am fost împins într-o cameră strîmtă și întunecoasă, iar ușa a fost trîntită cu un gest inuman. Zgomotul acela a răsunat în sufletul meu ca piatra răsturnată peste un un mormînt. Fusesem înmormîntat de viu.” (p. 191).

Ce urmează e o trăire de om anormal, de ins atins de nebunia lui Hristos. Lumea din afară dispare, amănuntele sordide ale celulei se șterg, iar atenția îi este absorbită de centrul vieții în duh: rugăciunea inimii. Detaliile acestea sînt cu atît mai neverosimile cu cît vin din partea unui intelectual rasat, de la care te-ai fi așteptat să pună lumina rațiunii înaintea dubioasei mocniri mistice. Numai că Mironescu nu dă doi bani pe rațiune. Optica lui e inversă: a fi om înseamnă a te scălda în apele unei permanente rugăciuni, al cărei fir nu-l întrerupi nicicînd, nici pe stradă, nici la anchetă și nici în pat. Fără acest centru de plutire pe copca spiritului, șansa de a te cufunda în nebunie e uriașă.

Cinci ani se va perpeli într-un soi de transă în al cărei timbru rugăciunea, îngînarea de poezii, intonarea de cînturi bisericești și meditația pe seama prăbușirii pe care o suferise vor da tonul dominant. Cînd va ieși din închisoare, nu va mai putea privi lumea decît din unghiul transei prin care trecuse, de aici sentimentul de inadecvare față de ce vedea, cu bănuiala crescîndă că asistă la un balamuc cronic, în care superficialitatea semenilor, forfota zgomotoasă, dar mai ales înfățișarea lor pricăjită alcătuiau butaforia unui iad zilnic: „Întors din pușcărie mă uit la oameni și mă izbește grăsimea lor, deformarea lor și neurastenia lor.” (p. 29).

Le urmărește gesturile și nu pricepe cum își pot irosi vremea cu fleacuri, cu crize de orgoliu, cu altercații de prisos, cu dialoguri de suprafață și, peste toate, cu o tembelă frică de care nu se pot scutura decît refugiindu-se în vicii. Și în această hărmălaie de ființe îndobitocite, nici urmă de vreo tresărire în duh. După intransigența cu care își privește semenii, Mironescu aduce cu o făptură descinsă din altă dimensiune, ai cărei ochi privesc stupefiați zbaterea de vodevil a unor ființe cărora li s-au amputat antenele spiritului. E impresia cea mai stăruitoare cu care rămîi în urma lecturii: între Mironescu și contemporani e un zid de sticlă, precum un perete de acvariu în care autorul pocnește frenetic cu degetul, în speranța că va atrage atenția peștilor, numai că aceștia roiesc într-o indolență lucie, de sub imperiul cărora nu se pot trezi. Mironescu strigă la semeni fără a fi auzit. Îl vor auzi doar cîțiva cititori, aflați deja cu un picior dincolo de pragul intuiției într-o altă felie a lumii. Iată de ce jurnalul Floarea de foc nu poate fi prețuit decît de cei care au adulmecat deja acea buclă a spiritului despre care vorbesc paginile lui.

Criteriu definitoriu cu care Mironescu își judecă semenii este unghiul lui „a fi în duh”. Cine nu e în duh este imediat evitat, dar nu ca un ins blestemat căruia trebuie să-i întoarcă spatele (blîndețea nu i-ar fi îngăduit niciodată un gest de repudiere), ci ca pe o ființă de la care știi că nu ai nimic de sperat. Pentru Mironescu, cine nu crede în Dumnezeu e osîndit să-și creeze idoli. Așa se face că oamenii își fac idoli din știință, tehnică, artă și civilizație. Numai că știința, în varianta tiranică a scientismului, e în afara duhului, filosofia, cu acrobația ei solemnă de concepte specioase, e în afara duhului, arta, cu trucurile ei metaforice, e în afara duhului.

Cu o asemenea concepție, Mironescu trebuie să fi trăit o singurătate apăsătoare, de amărăciunea căreia se rupe prin rugăciune sau prin poeziile pe care le învățase în închisoare. E un prilej de uimire să vezi cu cîtă acribie reproduce versurile lui Vasile Voiculescu, Gyr, Crainic sau Valeriu Gafencu. Este de la sine înțeles că lui Mironescu nu-i pasă de virtutea estetică a stihurilor pe care le redă din memorie. El nu le gustă estetic, ci le trăiește spiritual. În ochii lui, esteticul înseamnă scuza celor care nu au intuit că temeiul universului nu poate fi decît spiritual. A rămîne la pojghița aparențelor e totuna cu a fi condamnat la farafastîcul estetic al unor inși castrați de spirit.

Dacă e să găsesc cu tot dinadinsul jurnalului defecte, aș numi două: mania obositoare a citatelor dintr-o pletoră de autori, precum Saint-Exupéry, Gandhi, Alexandre Dumas sau Dirac. Din păcate, majoritatea sînt autori obscuri, al căror nume s-a acoperit de patina uitării. Mironescu îi citează fiindcă simte directețea cu care surprind o nuanță pe care el ar fi spus-o mai prost. Numai că obiceiul acesta de redare pedagogică fură jurnalului autoritatea unei gîndiri coerente, de aceea volumul are o inevitabilă înfățișare eclectică: o colecție de citate, fragmente și meditații, în care referințele la închisoare sînt foarte rare.

Și astfel ajung la cel de-al doilea defect, provenit din discreția acelei ființe candide pe care o întruchipa autorul. Mironescu e o ființă castă, blîndă și cu totul politicoasă, de aceea se sfiește să povestească atrocitățile prin care a trecut. Urmarea e că nu descrie direct epsioadele penitenciare, ci le trece sub tăcere pomenindu-le doar aluziv, pentru ca apoi să treacă la comentariul spiritual al amărăciunii pe care i-au provocat-o. Cititorul e pus în situația de a urmări un efect fără a-i ști cauza, ca atunci cînd citești o meditație căreia nu-i poți depista cazul concret din care s-a ivit.

În ce măsură convinge jurnalul? În măsura în care îi împărtășești premisele. Altfel, jurnalul e ermetic pentru mințile care așteaptă demonstrații logice în privința existenței lui Dumnezeu. Mironescu îl adulmecă pe Dumnezeu spre a-l preschimba în nuanțe subtile: licăriri de gînd, clipociri de suflet, fulgurații de intuiție. Cine nu le-a avut vreodată nu are rost să-i deschidă jurnalul, căci Mironescu îi va lăsa impresia unui visător blajin, al cărui suflet se zbate într-un solipsism grav: solipsismul credinciosului care, neputînd trăi fără Dumnezeu, nici nu-i poate face pe alții să creadă în existența lui.