Cine este acest bărbat înalt, acest bărbat suplu, distins, palid, mereu proaspăt bărbierit, acest domn stilat, chiar și cînd toarnă cu polonicul supa în farfuriile doamnelor de la masa lui? Cine este acest alergător ager, acest ogar alb care tocmai traversează Grosser Ring (Piața Mare) din Hermannstadt cu viteza unui TGV? Cine este acest Dr. Faustus care îl face și pe August cel prost să se comporte ca un lord veritabil la o partidă de golf, la piață, la Librăria Humanitas, la dentist sau la bazin? Da, uneori am impresia că el, ca un foarte, foarte – ce cuvînt s-ar potrivi aici? –, ar putea interpreta nenumărate roluri, numai că în mansarda cea mai secretă din spatele frunții lui e totdeauna un paznic care nu-l lasă să-și dea jos de pe cap tichia care-l face nevăzut. Cu siguranță sînteți acum curioși pe cine ar putea reprezenta această apariție neobișnuită pe scena lumii noastre de pitecantropi? El este un germanist eminent din categoria „Vivat Academia, vivat Profesores…“, profilat „vom Kopf bis Fuss“ („din cap pînă-n picioare“) pe cărți, fiindcă asta-i lumea lui… dar totodată ar putea să fie și un student vagant din misteriosul Ev Mediu, un „Strassemusikant“ („muzicant de stradă“) în închipuirile mele, care compune „Morgenlieder“ („Cîntece de dimineață“) pentru copii și adulți. După cum vedeți, știu totul despre felul lui „de-a fi și de-a avea“, deoarece l-am întrebat: „Oglindă, oglinjoară, cine-i cea mai cea ghicitoare-n țară?“, iar el mi-a răspuns: „Nie solst Du mich befragen…“ („Să nu mă-ntrebi niciodată…“), îl învățase pasămite Cavalerul cu lebăda. „Toți ghicitorii sînt escroci!“ Gata, m-am jucat destul. Să ne-ntoarcem la oile noastre.
Joachim Wittstock s-a născut pe 29 august în Casa Fecioarei, de-asta pruncușoru’ era „mîndru-n toate cele, cum e fecioara între sfinți și luna între stele“… și de cînd a deschis ochii, prima pată de culoare pe care a zărit-o pe ăst pămînt a fost cerul. Copilul a vrut să pună mîna pe umbrela aia albastră, dar a alunecat din poala caldă a mamei și a căzut pe pămînt. Prima întîlnire cu „baza“ s-a produs! Cîte semnificații poate avea cuvîntul „bază“? Bază egal cauză, bază egal fundament, bază egal punct de sprijin, mai ales cînd cazi. Oricum ăsta a fost prologul care a prezis că acest copil va ajunge poet. Fiecare poet care nu iese la spălat e un „filosof dansator“. Specia asta n-are stare și se află într-un continuu balans ca o pendulă. Se și vede acolo-n zare un leagăn care ridică un gimnast în văzduh: așadar nu-l leagănă dintr-o parte într-alta, ci de sus în jos și invers. Asta a fost opțiunea respectivului. La fel, conform propriilor opțiuni se mai află și alți adepți în preajmă și îl păzesc să nu se accidenteze. Unul a întrebat: Și ăsta sare așa neîntrerupt în sus și-n jos chiar și o zi întreagă? Funcționarul l-a privit lung, examinîndu-l cu oarecare superioritate și i-a răspuns: „O zi? Nu, mai mult, mult mai mult, după toate probabilitățile tot timpul. Tot timpul înseamnă aici oricum altceva decît dincolo. Așa cum și o zi are aici cu totul altă durată decît dincolo de zid!“
Mă întorc la ce-am spus înainte de acest citat. Apropo, citatul e din volumul de proză Aschenregen (Ploaie de cenușă), a cărui primă ediție a apărut în 1985. O a doua ediție revăzută a apărut anul trecut la Editura Hora. Acum revenim iar la oile noastre. Familia literaților este o mare grădină zoologică. În acest cămin locuiesc mai multe neamuri de viețuitoare. Unele pot fi niște amărîte de gîngănii care știu să se cuibărească în blana unei girafe și ajung la înălțimea ei, alții sînt cățărători singuratici care se aventurează la voia întîmplării spre vîrf și creanga se rupe sub ei mereu la jumătatea drumului. Eu aparțin categoriei a doua. Joachim Wittstock este și el un cățărător singuratic, un dansator, ceea ce poate fi confundat uneori cu un animal de corvoadă. Dansul, insist iar asupra acestei arte. Da, poetul e un filosof dansator! Cînd rostesc această definiție mă gîndesc la Nietzsche, mai ales la „Zarathustra“. Schimb mereu drumul, îmi plac ocolurile. Acum mă forțez să rămîn serioasă, fiindcă personajul îmi impune. Uneori cunosc poetul după cum își mișcă membrele și Joachim Wittstock merge foarte repede și gesticulează mult. Cînd urmăresc în cărțile lui mișcarea textului acesta devine mai lent… gîndurile se feresc să vorbească tare. Gîndurile lui nu vorbesc nici mult, nici tare, dar ne fac mereu atenți la lucruri pe care le-am trecut cu vederea… și totuși, uneori în textele lui se poate constata un fel de săltat discret, dar continuu – un perpetuum mobile al spiritului, atunci vivacitatea intră într-o stare contemplativă, cum se închide floarea aceea numită „regina nopții“ la venirea dimineții, cînd intră în rutina zilnică. Poate că ceea ce susțin aici despre Joachim Wittstock și despre opera lui se referă mai mult la mine. Mă străduiesc să fiu măcar aici serioasă, fiindcă toate manifestările lui îmi impun, dar, din păcate, nu-i ating măsura. Sîntem prea incompatibili spre a nu fi extrem de compatibili! Aici ar trebui să accentuez că acest Dichter (poet) înnăscut – folosesc mereu acest termen, utilizat de germanii de odinioară pentru scriitor, în general – este, cu adevărat, un poet care sondează tot mai adînc în bolgiile trecutului, pentru a găsi acolo explicația originii sale, a identității și a programării lui viitoare. În Evul Mediu, mai mult ca sigur Marea Poartă care ducea în lumea adîncurilor, Hades, nu era o simplă presupunere sau și mai rău o elucubrație. Acolo trebuie să se fi aflat și spînzurătoarea care funcționa fără oprire. S-ar putea ca această spînzurătoare să funcționeze încă și azi, dar datorită noilor tehnologii să fi fost ștearsă din raza noastră vizuală. Doar poeții o mai văd uneori, cînd aud vocea trecutului. Joachim e un mare fantast, de care nu sînt sigură că e conștient. El obișnuiește să poarte fenomenele cotidianului nostru ca pe un palton întors pe dos. Acolo, în căptușeala uzată, sînt ascunse toate marile, primejdioasele secrete ale acestei lumi, misterele care ne spun mult mai multe despre cele văzute și nevăzute, despre „aici“ și „dincolo“, despre „crimă“ și „pedeapsă“, despre „iubire“ și „ură“, despre tot ce ne imaginăm cu greu. În cărțile lui, în coșmarurile lui, în transa scrisului se-ntîmplă lucruri ciudate, cărora le calcă pe urmă, spre a ni le face inteligibile, fiindcă în spațiul nostru real nu există instrumente de măsurat asemenea fenomene care se petrec în preajma noastră, existînd fără timp și logică. Mica sirenă care ne așteaptă în nordul îndepărtat, pe țărmurile mării, nu folosește cuvinte ca să ne dezvăluie sentimentele ei ascunse, ci numere.
Joachim Wittstock abordează într-unul dintre cele mai reprezentative romane ale lui, Strania călătorie a lui Peter Gottlieb, motivul umbrei pierdute, o carte pe care am tradus-o cu același entuziasm ca și cînd această capodoperă ar fi fost propria mea realizare. Am tradus pînă acum două cărți de Joachim Wittstock și cred că experiența mea de traducător, care a transpus în limba română cărțile mai multor premianți Nobel îmi conferă competența necesară de a afirma că Joachim Wittstock este cel mai interesant, original, singurul scriitor german trăitor în România care posedă erudiția necesară ca să-și poată permite să reanime acea „Hochdetusch“, germana înaltă care, în perioada studiilor mele, se mai numea și „Bühnedeutsch“ („germana de scenă“). Meritul său este cu precădere, după părerea mea, puterea de a asambla sub același acoperiș multiple aspecte ale societății într-o manieră rar întîlnită, încît niciuna din cărțile sale nu poate fi considerată doar „politică“, „filosofică“, „socială“, „istorică“, „jurnal“, „roman sentimental“, „carte pentru copii“ etc. Această viziune exhaustivă asupra existenței umane în timp și în spațiu cred că o datorează „cercetătorului istoric“, o pasiune permanentă însoțită și, culmea, de o curiozitate – lăcomie copilărească – de-a înghiți lumea cu toate ingredientele ei. Iată încă o explicație a capacității lui de cuprindere a unei arii atît de extinse din viața unei comunități în toată complexitatea existenței ei.
Joachim Wittstock tratează tema umbrei, considerînd această imaterială expresie a formei materiale copia cea mai pregnantă a tuturor corpurilor fizice care populează pămîntul. Ea ne face vizibil corpul nostru abstract. Am putea s-o considerăm un fel de act de identitate neoficial, un negativ al identității noastre. Umbrei i se pot da multe definiții. Poate că ea, umbra, ar putea fi chiar imaginea din oglindă a sufletului și atunci romanul lui Adelbert von Chamisso care i-a inspirat cartea lui Joachim Wittstock devine în viziunea acestuia din urmă și o replică la Faustul lui Goethe. Pe peronul cel mai de jos al metroului există o instituție modernă, unde administrația subpămîntului își desfășoară nestingherit serviciile secrete. Aș putea să vă expun aici o multitudine de exemple edificatoare pe care gîndirea ascunsă a acestui german născut în Hermannstadt ni le dezvăluie pentru a ne convinge că tot ce poate inventa imaginația noastră este emanația unor realități duble, pe care rațiunea nu le poate recepta. De pildă, capul șarpelui sus în munți, din a cărui gură țîșnește un izvor de apă proaspătă, dătătoare de viață, însă ar putea la fel de bine să fie și veninoasă!
Cunosc scriitura și, mai ales, gîndirea creatoare a acestui prozator în profunzime, tocmai fiindcă traducîn-
du-l i-am radiografiat limbajul. Traducătorul poate uneori deveni mai periculos decît un spion. Traducătorul cunoaște toate ascunzătorile prăzii sale. De aceea am dreptul să-mi exprim aici deschis entuziasmul meu pentru Joachim Wittstock, acest scriitor „modest“, perfect îndreptățit să ocupe un loc de primă mărime în ierarhia literaturii germane din România și chiar din Germania! Dar e prea serios, prea complex, prea complicat și prea erudit pentru lumea superficială și grăbită în care trăim… el stă în banca lui ca să nu se amestece cu ceilalți de care îl despart „opt decenii de singurătate“.
Rămîi așa cum ești, prietene, cu umbră sau fără umbră, ne-așteaptă călătorii mari. Eu am dus conversații lungi la acel Schicksalbrunnen în Stuttgart, probabil și tu. Nu am nimic să-ți dăruiesc decît un aforism foarte tranchilizant:
„Cînd mă analizez mă detest!
Cînd mă compar mă admir!“
Repetă-l noaptea, cînd somnul nu vrea să vină…