Sintagme precum „cunoscut scriitor de origine română” sau „savant român stabilit în străinătate”, beneficiare ale unor aure misterioase și tentante, au produs în România ultimelor decenii o mare cantitate de visare. Mai ales înainte de 1989, când celebrității dobândite de un asemenea intelectual i se adăuga un bonus deloc neglijabil – acela de a trăi și de a lucra în libertate, evadat din „lagărul socialist”. De peste două secole românii au avut privirile ațintite spre Occidentul Europei – adică spre Franța, Italia, Anglia ori Germania; notorietatea universală obținută de un scriitor sau de un savant român a avut drept bază una dintre țările occidentale și una dintre „marile limbi” ale planetei. Astăzi, un număr semnificativ de pro – fesori la universități americane s-au născut și au învățat în Ro – mânia. Ei sunt de valori și de notorietăți foarte diferite, dar participă cu toții la același grup elitist pe care cultura noastră e obligată să-l recu – noască. În acest con – text, poziția profe – sorului și scriitorului Victor Ivanovici este una aparte. Recenta sa carte Itinerarii românești (2 volume, 2018-2019, Editura Muzeului Literaturii Române) readuce în România un savant pe cât de strălucit, pe atât de atipic. Atipic în primul rând prin faptul că, posesor al unei cariere academice internaționale, el nu s-a detașat niciodată de țara natală; a raportat obsesiv orice descoperire literară din lumea grecească, iberică sau latino-americană la literatura română și la lumea românească. Încadrându-se perfect schemei „savant străin de origine română”, Victor Ivanovici este ceva mai tânăr decât alți apartenenți la grupul elitist și, spre deosebire de toți, s-a despărțit târziu de România comunistă (în 1985). Atipic și pentru că nu s-a consacrat unei limbi occidentale, ci Greciei și limbii grecești. Și-a compus în paralel o statură de specialist în domeniul hispanic, incluzând aici America Latină și limba portugheză. În fine, a rămas extrem de legat de țara de origine, pendulând tot timpul în ultimii 30 de ani între Grecia, Spania, România și America Latină, scriind pagini remarcabile despre scriitorii care l-au interesat și care aparțin acestor arii atât de diferite (Cervantes, Cavafis, Márquez). Să mai adăugăm dezinvoltura cu care se mișcă între limbile greacă, spaniolă, portugheză, franceză și română, traducând poezie în și din toate aceste limbi. Volumul doi, recent apărut, din Itinerarii românești, mai mult decât primul, dă dimensiunile reale ale acestui savant. Dacă întâiul tom dezvăluia mai ales vocația de comparatist a autorului, capabil să pună în legătură scriitori români cu scriitori străini la care nimeni nu se gândise, tomul de față conține o secțiune importantă intitulată explicit Laus Diasporae. Este cartea prin care Victor Ivanovici ni se prezintă integral în posturile de hermeneut, comparatist, traducător, dar și în cea de comentator politic pasionat de istorie. Să precizăm că o parte a studiilor cuprinse aici reflectă preocupările savantului și ale profesorului de „traductologie”, care a exercitat acest oficiu timp de mai mulți ani în lumea universitară greacă și nu numai: interesante prin erudiția lor spectaculoasă, ele se adresează doar unui mic grup de inițiați. Nu mi se pare că vor interesa prea mulți cititori. Atunci însă când poliglotul pășește pe terenul ferm al literaturii române contemporane, miza cercetării devine alta, iar cititorul de astăzi va fi atras rapid în joc. În fond, ce au comun scriitorii români Th.Scorțescu, Mircea Eliade, Gabriela Ada – meșteanu, Dumitru Radu Popa, Ion Vianu, Ioan Petru Culianu, Herta Müller ori Norman Manea, cărora Victor Ivanovici le dedică cele mai vibrante pagini? Absolut nimic, suntem tentați să răs – pundem par curgând lista de mai sus. Dar ingeniozitatea comen – tatorului se ascunde mai ales în detalii. Pentru Victor Ivanovici, ceva subtil și profund îi unește pe acești prozatori atât de dife – riți: toți au compus o literatură în care sfâr – șitul comunismului se află înscris în subtext. Fie că au abordat specia distopiei, fie că au scris memorialistică, fie că au optat pentru romanul sub forma lui clasică, decorul narativ rămâne acela al sufocantei lumi totalitare, din care toți oamenii ar vrea să scape și nu reușesc. Avem în față proze uitate, ficțiuni de tip sud-american, scrieri aparținând unor prieteni ai autorului (Dumitru Radu Popa, Ioan Petru Culianu, Norman Manea); dar tema subreptice, comună și obsesivă, unifică aceste disparate formule prozastice. Sunt și paginile cele mai atractive ale volumului, scrise cu empatia colegului de generație. Întoarcerea în România a oricărei valori spirituale obligate cândva la exil înseamnă întotdeauna o sărbătoare pentru românii rămași în țară. Itinerarii românești volumul doi reprezintă ultimul exemplu dintr-o serie pe care o dorim cât mai lungă și de comparabilă valoare.