Romanul-document are o solidă tradiție în literatura anglo-saxonă. El e o proză mai degrabă jurnalistică decât ficțională, ceva între un raport amplu destinat marelui public și o istorie mai complexă și mai bine instrumentată narativ decât simpla relatare a celor implicați. Scrise de altcineva decât protagoniștii direcți, romanele de tip docu-fiction oferă perspective mai largi, detalii mai numeroase și concluzii mai diverse asupra evenimentului de referință decât notițele făcute „la cald“, date fiind obiectivitatea scriitorului (propusă din start) și posteritatea narativă acumulată până la el. Faptul de a fi interesat de subiect, din afară și posterior cronologic constituie avantaje esențiale pentru autorul unei cărți care și-a propus să dea istoriei coerența necesară. Iar cărțile despre călătorii sau aventuri care au forțat limitele umanității s-au vândut bine (criteriu definitoriu în industria occidentală de profil!) și au pus odată pentru totdeauna subiectul în cadre imaginare autentice.
Întrebarea care se pune e dacă aceste narațiuni interesează estetic, ca romane propriu-zise. De ce ar fi literatură Odiseea, Robinson Crusoe sau Moby Dick, iar alte aventuri similare, dar petrecute în realitate, nu? Sigur, se poate dezvolta o întreagă teorie literară aici, dar un răspuns imediat ar fi că interesează, pentru că prozele de acest tip nu reprezintă relatări oficiale brute, ci sinteze ordonate epic ale evenimentelor, de unde nu poate lipsi subiectivitatea specifică oricărei reconstituiri post-factum: decupajul documentar, „cârligele“ care să lege secvențele disparate, „îngroșările“ tipologice, comentariile interstițiale, contextualizările mai mult sau mai puțin pertinente, analogiile cu alte evenimente de același fel, simpatiile pentru unul sau altul dintre aspecte. Oricâtă obiectivitate pretinzi, pentru o narațiune fluentă trebuie să rezonezi afectiv cu aura evenimentelor, să intri minimal în pielea personajelor, să vezi, să simți, să gândești și să speri ca ele, atât cât îți poți imagina pornind de la ceea ce se știe deja. Iar pentru lectori, survine puternica impresie de autenticitate, de parcurgere palpitantă sub conștiința adevărului celor citite, ca la un epos „realist“ clasic cu o veridicitate completă a lumii epice.
Am făcut acest excurs teoretic pentru a semnala romanul lui Alfred Lansing (1921-1975), un jurnalist american atât de pasionat de aventura irlandezului Ernest Shackleton și a vasului „Endurance“, încât după 1959, când și-a publicat povestea despre rătăcirile celor 28 de oameni prinși fatal în ghețurile Antarcticii între 1914-1916, nu a mai publicat nicio carte. Trist e că, rămas „om al unei singure cărți“, nu a putut să se bucure de popularitatea ei postumă, căci romanul a căpătat faima scontată la peste un deceniu de la moartea autorului (în 1959, în plin Război Rece, ca și sovieticii, americanii erau interesați de călătoriile spațiale, nu de cele terestre). Scris după o îndelungă documentare (a citit relatările și jurnalele ținute de protagoniști, cu pagini murdare încă de la opaițele cu grăsime de focă, a discutat cu eroii aventurii rămași în viață și cu descendenții acestora, a consultat hărți, cărți de știință și rapoarte oficiale), Endurance. Shackleton´s Incredible Voyage e un roman care chiar se citește cu sufletul la gură. Aventura comandantului Shackleton e surprinsă în toate aspectele ei tensionate și surprinzătoare, mutând des perspectiva la unul sau la altul dintre personaje, alunecând de la prim la gross-plan și sincronizând atent datele cronologice și spațiale, în încercarea de a oferi o relatare cât mai convingătoare a celebrei expediții eșuate ca intenție oficială, dar reușite ca luptă acerbă pentru supraviețuire. Să rezum:
ofițerul de Marină Ernest Henry Shackleton (1874-1922) a plănuit expediția antarctică mai întâi pentru gloria Imperiului Britanic, căruia îi ceruse finanțarea pentru a cumpăra o navă, provizii, câini de sanie și echipaj. Antarctica exercita o fascinație constantă pentru toate națiunile la începutul secolului trecut (Polul Nord fusese cucerit deja de americani în 1909 prin Robert E. Peary), dar în special pentru Anglia, al cărei erou, Robert F. Scott, pierduse tragic cursa pentru Polul Sud în 1912, în fața norvegianului Roald Amundsen. Apoi, Shackleton își dorea traversarea pe jos a Antarcticii în urma a trei alte traversări ale sale anterioare eșuate (din care una chiar într-o echipă a lui Scott). Spera să reușească de data aceasta și deja arvunise publicarea unei cărți și susținerea unor conferințe despre ea, la întoarcere, fără să știe la ce încercare dramatică îl va supune soarta. Astfel, deși izbucnise Primul Război Mondial, cu aprobarea lui Winston Churchill (Lord al Amiralității pe atunci), vasul „Endurance“, o barchetină norvegiană cu trei catarge, vele și motor, construită și echipată corespunzător pentru navigația printre banchize, cu 28 de oameni la bord, pornește din Londra spre America de Sud pe 8 august 1914. În octombrie 1914 ridică ancora din Buenos Aires spre Polul Sud, iar pe 5 decembrie părăsește pentru ultima oară uscatul, după un popas în izolatul port de baleniere Grytviken de la capătul lumii, pe insula Georgia de Sud din apropierea Antarcticii. Între februarie-august 1915 ghețurile încep să se adune în jurul vasului, iar în octombrie 1915 acesta rămâne definitiv prizonier în calotă. Pe 27 octombrie Shackleton ordonă părăsirea navei avariate, care va fi pur și simplu zdrobită de presiunea coloșilor înghețați. Într-o mizerie progresivă, suferind de frig, cu frica dezmembrării banchizei pe care-și făcuseră tabăra (se și întâmplă de câteva ori, la limita unor consecințe tragice), cu durerea de a-și fi împușcat de nevoie toți câinii, cu tensiunea unei așteptări fără orizont, hrăniți doar cu grăsime și carne de la leii de mare și pinguinii vânați, cu biscuiți, lapte praf și conserve, echipajul se urcă în bărci pe 9 aprilie 1916 și începe navigarea pe marea deschisă către nord, printre sloiuri, înspre spre cel mai apropiat uscat estimat vag pe hărți (scopul expediției fusese abandonat, prioritară devenise supraviețuirea). Setea, degerăturile cangrenabile, nesomnul, foamea, starea de umezeală permanentă, disperarea îi însoțesc pe cei 28 de exploratori, plutind în derivă pe trei bărci, pe imensitatea oceanului antarctic. După zile și nopți epuizante în voia icebergurilor, a valurilor și a vânturilor, ajung pe Insula Elefantului pe 16 aprilie, într-o pustietate ostilă, dar cu pământul ferm sub picioare. Erau la 346 de mile de locul unde se scufundase „Endurance“, la 720 de mile de Insula Georgia de Sud, unde se aflau cele câteva porturi de baleniere (cele mai apropiate puncte umane de ei) și după 497 de zile în care nu mai simțiseră pământ sub tălpi. Iar aventura continuă: lăsând restul echipajului pe Insula Elefantului, Shackleton și alți 5 camarazi pornesc pe una din bărci spre Insula Georgia de Sud pe 24 aprilie, pentru a căuta salvarea. Ajung pe 10 mai 1916, după 800 de mile în mare deschisă și 522 de zile de când plecaseră tot de acolo, cu „Endurance“, la venire. Între 10 și 18 mai, 3 din echipa aleasă de Shackelton călătoresc pe jos, printre crevase și munți de gheață nestrăbătuți vreodată de om, țintind la capătul locuit al insulei, pe care-l ating pe 20 mai. Trei arătări spectrale și hirsute intrară în portul Stromness dinspre nicăieri, recunoscute cu greu de marinarii de acolo, care auziseră de „Endurance“, dar nu mai știau nimic de echipajul ei. Cu ajutorul unui mic remorcher chilian, pe 30 august 1916 se-ntorc pe Insula Elefantului, de unde-și recuperează camarazii lăsați acolo din aprilie. Shalcketon nu reușise ce-și propusese, să străbată Antarctica pe jos, dar reușise să-și țină în viață toți tovarășii de pe „Endurance“ și să alimenteze mereu flacăra speranței. Avem, așadar, aproape doi ani de dramatică luptă pentru supraviețuire, iar palpitul ei nici n-ar fi avut nevoie de suplimente ficționale.
Romanul lui Alfred Lansing ne poartă la propriu prin lumea celor care au înfruntat moartea, la capătul lumii. El dezvăluie o spectaculoasă și exemplară aventură, numai bună de retrăit prin lectură.