Ce vedem și ce spunem că vedem

Să zicem că mai mulți oameni se află pe un câmp și zăresc un șobolan care aleargă speriat prin ierburi. Iată un șobolan!, vor exclama cei mai mulți. Alții vor spune Iată un guzgan sau Iată un popândău. Vor fi în acel grup și unii, mai puțin familiarizați cu zoologia, care vor spune Iată un șoarece. Diferențe de percepție și de numire acceptabile între părerile unora și ale altora. Dar există în acea adunare și vreo câțiva a căror privire este aberantă, adică se abate total de la realitate. Aceștia se uită țintă la bietul mamifer rozător și ne spun tot felul de povești trăsnite: că tocmai avem în fața ochilor un vultur care zboară spre înălțimi, cu aripi largi sau vreo mierlă care cântă vrăjit. Noi, ceilalți, martori la scenă, stăm, ascultăm ce zic ei și ne crucim: între realitate și prezentarea realității datorată lor e un hău atât de mare încât nicio minte obișnuită nu are cum să-l treacă. Putem avea o comunicare reală cu asemenea persoane? Nicidecum, oricât ne-am strădui. Nu ne rămâne decât să ne întrebăm dacă ei chiar văd ceea ce ne asigură că văd, și atunci privirea lor pe dos e defectă rău, sau doar se prefac că văd ceea ce afirmă că văd și descriu mincinos cu bună știință, fiindcă joacă într-o „echipă“ și vorbesc după cum le cade bine, fac din noapte zi și din zi noapte cu seninătate, ca să le iasă rezultatul, sperând că astfel au să câștige partida. De precizat: Cronicarul a apelat la această analogie ca să ilustreze o situație din viața literară a zilelor noastre. În această mică alegorie, bineînțeles, rozătorul de pe câmp este obiectul literar, cartea, despre care unii comentatori se pronunță cu încântare, considerând-o un vultur care se-nalță spre slăvi, când ea nu se poate înscrie decât în categoria jalnicelor ratări răsunătoare.