Bernard Minier: „Viața dintr-un roman nu trebuie să fie mai ușoară decât este în realitate”

Bernard Minier s-a născut în 1960 la Béziers. A fost inspector vamal înainte să debuteze, în 2011, cu romanul Îngheţat (Editura Trei), carte care s-a bucurat de un mare succes de public și de critică, obţinând Prix de l’Embouchure (2012), Prix des bibliothèques et des médiathèques de Grand Cognac (2013), Premiul pentru cel mai bun roman francofon la Festival de Cognac (2015). Romanul a fost ecranizat sub forma unui serial de Gaumont și M6, fiind disponibil pe Netflix.

Cărţile sale au fost traduse în 21 de limbi și s-au vândut în peste trei milioane de exemplare în întreaga lume.

Cristian Pătrășconiu: De unde a apărut Martin Servaz?

Bernard Minier: Am apărut progresiv, pe vremea când scriam romanul Înghetaț – începând cu acea scenă care se petrece în telefericul care merge spre munte, către acea uzină subterană. Or, în condițiile în care acțiunea acestui roman se petrecea în Pirinei, toate problemele legate de crime, infracțiuni și așa mai departe țineau de jurisdicția Poliției din Toulousse. Cum Martin Servaz era de acolo, din Toulosse, era cumva firesc să intervină în carte; iar silueta lui a început să se contureze ieșind din acele cețuri și a început să capete, cum se spune, carne. I-am conferit, desigur, niște calități, am găsit diverse slăbiciuni și atribute ale lui și toate acestea au făcut ca, până la jumătatea cărții, acest personaj să fie mai bine conturat decât oricare altele.

Personaj clasic de roman polițist? Sau cum l-ați cataloga, mai degrabă?

Știam de la început că el e un tip de școală veche. Și că, prin urmare, nu se simte prea bine în contemporaneitate, aici unde sunt prezente tot felul de tehnologii. Or, aceasta m-a ajutat, pentru că, plasându-l în diverse ipostaze nu neapărat compatibile cu profilul său mai degrabă tradițional, reușeam să am și un fel de recul, un soi de distanță față de evenimente.

Să ridic o minge la fileu: din ce bucăți e el construit? Care e hard-ul lui și care e soft­-ul lui Martin Servaz?

Da, personajul acesta este ca un puzzle. În mod cert, avem de-a face cu un ins care este, care a fost un erudit, un personaj care și-ar fi dorit să fie scriitor. De altfel, e oarecum literat; citește literatură clasică, ascultă muzica lui Mahler. Dar e un polițist; asta este ceea ce trebuie să facă. De altfel, în raport cu adjunctul său din roman, Servaz reprezintă tradiția. Sunt ca un binom, în condițiile în care adjunctul acestuia e atașat de modernitate, de avangardă. Toate acestea – tradiție, modernitate, avangardă – pe mine mă atrag foarte mult. Cele două personaje, împreună cu altele din roman, m-au ajutat, în plus, să prezint un spectru cât mai larg al societății franceze de astăzi.

Ce nu face și ce nu va face, sub nici o formă, Martin Servaz?

Pentru că nu îi place viteza, nu l-aș vedea angajându-se într-o urmărire la bordul unei mașini. Nici nu știe prea bine să tragă, deci i-ar fi greu să tragă în cineva de la distanță. De aceea, aș spune că morala lui nu e aceea că scopul justifică mijloacele. Vreau să mă refer și la ultimul roman cu el (nu este încă tradus în românește, n.m., C.P.): acolo, Servaz ajunge aproape să calce în picioare mai toate regulile meseriei ca să protejeze un copil. Servaz e o personalitate la limită, de tip borderline; cu siguranță, nu avem de-a face cu un super-erou și nici cu cineva pentru care soluțiile și rezolvările sunt facile. Eu încerc, în ficțiunea pe care o scriu, să fac în așa fel încât aceasta să fie cât mai realistă pe cât posibil; de aceea, aș spune că nici lui Servaz nu îi este ușor să calce în picioare aceste reguli, așa cum nici polițiștilor din viața reală nu le este.

Dar dumneavoastră, ce faceți când scrieți un roman polițist?

Nu este vorba despre un ritual anume, cât este vorba despre o disciplină. Sunt însă reguli foarte importante pentru mine – iar ele mă ajută să scriu în fiecare zi a săptămânii, șapte zile din șapte, ca o gimnastică. 365 de zile pe an, dacă se poate; excepție, desigur, fac acele perioade în care sunt în diverse călătorii. Ca să pot să scriu am neapărat nevoie să fiu înconjurat de universul familial și familiar al casei mele. Nu pot scrie în hoteluri, în trenuri sau în alte locuri. De fiecare dată, am nevoie de niște elemente cu o foarte mare încărcătură vizuală în jurul meu. Sunt lângă mine foarte multe imagini filmate sau fotografii ale locurilor despre care vorbesc, pentru că simt nevoia unui contact fizic direct. Și probabil că lucrul acesta transpare și în atmosfera și decorul cărților mele. Sunt imagini de care nu mă pot lipsi – fie pe biroul meu, fie pe pereți. Ele mă ajută ca atunci când, spre exemplu, descriu o furtună de zăpadă, să pot mai bine să intru în afmosfera acelui loc anume. Ca să pot ajuta cititorul să se scufunde în atmosfera cărții mele, e nevoie ca mai întâi eu să fac această operațiune de „scufundare“. Încă un detaliu: ca să pot descrie mai bine un loc sau altul, e foarte important, ideal aș spune, ca eu să ajung, în mod nemijlocit, în locurile pe care vreau să le descriu. Și tot despre ideea de atmosferă – ca să vedeți cât de departe merge obsesia mea pentru „a intra în atmosferă“, vă mărturisesc că am și făcut un experiment destul de bizar, punându-mi pe cap o pungă și încercând să o țin strâns până când am ajuns în pragul sufocării. Era și cineva lângă mine care era gata să mă ajute, la nevoie. Dar am făcut aceasta tocmai pentru a simți mai bine ce se întâmplă, ce se poate întâmpla în asemenea momente. Am avut nevoie de aceasta pentru o scenă în care personajul direct implicat era chiar Martin Servaz.

De la ce anume plecați atunci când scrieți literatură de acest gen?

Nu am mai întâi personajele. Pornesc, de fiecare dată, de la ceva distinct de personaje – de la un loc, de la o atmosferă, de la o stare. Apoi, vine ideea și povestea – și, în funcție de ele, personajele sosesc unul după celălalt. Aș menționa aici un detaliu – legat, dacă vreți, de bucătăria intimă a scriiturii. Sosirea personajelor schimbă aproape tot la mine: nu pot fi construite în așa fel încât să facă tot ce îmi trece prin cap. Se întâmplă ceva foarte important atunci. Personajele aproape că ajung să decidă întreaga poveste; povestea, de fapt, se schimbă în momentul în care personajele sunt vii, pline de realitate. La mine, ordinea, așadar, este mereu aceasta: loc, atmosferă, stare, idee, intrigă, personaje. Iar suma lor este întreaga poveste.

Întrebarea cumva inevitabilă, odată ajunși aici, este următoarea: ascultați de personajele dumneavoastră sau ele ascultă de dumneavoastră?

La un moment dat în roman, e clar că personajele sunt cele care decid. Dar nici eu nu sunt un fel de sclav al lor; mai degrabă, sunt un soi de mic demiurg care manipulează ego-urile lor. Personajele sunt, prin urmare, ca niște cobai într-un labirint. Iar relația mea cu personajele mele este una cu mai multe valențe. Iar aceasta nu exclude, ca să revin la primul pas al argumentului meu în această privință, nu exclude, deci, faptul că, la un moment dat, personajele ajung să fie mai puternice decât demiurgul însuși.

Cât este autobiografie și cât e imaginație în ceea ce scrieți?

Adesea, spre deosebire de Flaubert – care zicea că „Madame Bovary sunt eu“ –, spun că Martis Servaz NU sunt eu. Pe de altă parte, trebuie să recunosc că am împrumutat polițistului meu preferat unele trăsături – spre exemplu, dificultățile pe care acesta le are în raport cu noile tehnologii îmi sunt și mie foarte bine cunoscute. De asemenea, o anume neadaptare la epoca aceasta contemporană sau faptul că nu o înțelege așa de bine. Aaaa, desigur, Servaz seamănă cu mine și în privința talentului său la a trage cu arme; în vremea în care mi-am făcut serviciul militar, toată lumea râdea de mine pentru că mă descurcam foarte prost în asemenea momente. Totuși, nici unul dintre personajele mele nu corespunde în totalitate unei persoane existente în lumea reală. Autorul desfășoară un travaliu important de imaginație, pentru că nici un personaj nu trebuie să fie inspirat în totalitate de o persoană reală. O spunea și Vladimir Nabokov – când scrii, de fapt, creezi o lume nouă. De altfel, mă bucur foarte mult să îi aud pe cititori, francezi și nu numai, vorbind despre Martin Servaz ca despre o entitate distinctă, care are propria sa consistență, propria sa realitate, nu (doar) ca despre o “ființă de hârtie“.

Cum ați început să simțiți, să percepeți succesul? Cum ați simțit că vine către dumneavoastră?

Am simțit aceasta foarte repede – și aș spune, din fericire pentru mine. Am avut succes la foarte scurtă vreme după publicarea romanului Înghețat; a fost un roman publicat în 2011 și a fost foarte bine primit. Înainte de a publica, desigur, nu mă cunoștea nimeni – și îmi aduc aminte foarte bine de acea perioadă. Între timp, la puțin timp după ce am publicat primul meu roman, o mare editură germană, care, între timp, a devenit editura mea din Germania, mi-a propus să publice romanul și să îmi achite o sumă impresionantă. Atunci a fost clar pentru mine – atunci am simțit, dincolo de orice dubiu, ce gust are succesul. În legătură cu schimbările pe care succesul le poate provoca, în ce mă privește, cred că schimbarea cea mai importantă ține de faptul că, după ce, ani de zile, avusesem și eu o meserie ca oricare alt om și mergeam la serviciu cu trenul și cu metroul, călătorind două ore și jumătate în fiecare zi, deodată nu a mai fost nevoie să am un program fix, deci, nu a mai fost nevoie să am o rutină care poate deveni enervantă și deprimantă la un moment dat. Aceasta, pe de o parte. Dar mai este ceva de spus, ceva important. Faptul de a avea succes devine, într-un timp relativ scurt, și ceva, cum să spun, ca o obișnuință – și atunci, nu te mai gândești la el. Și aceasta este, de asemenea, o parte foarte bună.

Dar v-a încurcat vreodată succesul?

Nu aș spune așa ceva. De altfel, când scriu, eu sunt singur cu mine, la mine acasă, nu mă gândesc nici la criticii literari, nici la cititori, nici la succes. Așa cum spunea RomanPolanski, nu pregătesc decât mâncărurile pe care îmi place să le și consum. Dar trebuie să spun încă o dată că viața mea de astăzi nu mai are nimic în comun sau are doar foarte puține în comun cu ceea ce era înainte și că succesul a schimbat radical lucrurile. În jur, dar nu în mine, în mod fundamental. Pentru că eu am rămas aceeași persoană care eram și înainte – nu cred deloc că succesul m-ar fi modificat, esențial.

Ecranizarea unei cărți este, după părerea dumneavoastră, un semn suprem al succesului?

Nu aș folosi superlativul absolut. Dar e, fără nici o îndoială, un semn de mare succes. Ne este clar amândurora că, astăzi, filmele polițiste, dar mai ales serialele televizate au un mare succes. Fie în Franța, fie în întreaga lume. Și întotdeauna cei care activează în acest domeniu caută povești interesante. Sunt, de altfel, foarte multe adaptări pentru televiziune și pentru cinematograf și s-a format, astfel, o piață imensă și, mai ales, aș spune, un cerc virtuos. Pentru că cererile din acest domeniu sunt tot mai numeroase și pentru că trebuie să hrănim această “mașinărie“ enormă. În plus, este mult mai ușor să ajungi ca operele tale să fie adaptate astăzi decât era acum 10 ani.

Cerc virtuos sau cerc vicios?

Eu am spus – virtuos. Dar reacția dumneavoastră mă obligă să pun o nuanță: depinde. (zâmbește) Lucrurile depind aici și de rezultatul la care se ajunge, dacă la final se poate rămâne în teritoriul virtuților.

Vă provoc puțin, ca un mic joc: dintre marile personaje ale literaturii polițiste, altele decât personajele dumneavoastră, dacă ar fi fost posibil așa ceva, pe care dintre ele ați fi vrut să le creați? Și de ce?

Nu am mai primit o asemenea întrebare… Să știți că sunt multe, chiar sunt multe. Evident, fiind francez, aș vorbi mai întâi despre Maigret – personajul fabulos care apare în 113 dintre romanele lui Georges Simenons. Și nu apare în alte 117…Scria un roman în 12 zile. Formidabil! Și printre aceste romane sunt și multe capodopere. În ce mă privește, aș putea să mă duc mult mai repede și mult mai des în concediu dacă aș putea să scriu un roman în 12 zile. Evident, aș fi vrut să îl inventez pe Sherlock Holmes, dar și pe strămoșul acestuia, Auguste Dupoin. În privința literaturii contemporane, aș vorbi neapărat de Jo Nesbo și personajul său, Ariol – care manifestă toate stereotipurile unei personalități marginale, fiind un alcoolic și un drogat și de toate aceste clișee, dar totul se face cu atâta talent încât nu pot să nu îmi declar marea mea admirație.

Care este, din punctul dumneavoastră de vedere, Marele Personaj al literaturii polițiste?

Este o întrebare foarte complicată. Mai întâi, suntem datori, cred eu, să ne punem o întrebare crucială, o Mare Întrebare: ce va rămâne din toată acestă literatură polițistă? Este un fapt că există foarte multe personaje aici – dar ce rămâne din ele, ce trece proba timpului, cine o trece? Nu am un răspuns absolut, imbatabil la această întrebare. Am în minte doar ceva fragmentat – spre exemplu, din ceea ce se scrie acum, în ultimii ani, cred că există un personaj care va supraviețui chiar și când multe dintre celelalte vor fi intrat în obscuritate. Și anume: Hanibal Lector. Maigret, desigur, cel pe care l-am pomenit. Și, într-un gen cu totul diferit: personajul lui Stieg Larsson, Lisbeth Salander. Dar aceasta este numai opinia mea, desigur.

Succesul literaturii polițiste astăzi este un fapt. De ce are un val așa de mare? Cum vă explicați acest succes? E o întrebare pe care am pus-o și altor autori ai literaturii de acest gen și aș vrea să am și răspunsul dumneavoastră…

Există mai multe tipuri de explicații și acestea stau pe mai multe planuri. Iar una dintre ele este, pentru mine cu valoare de certitudine, aceasta: literatura polițistă încarnează toată excesele, toate pericolele, toate nebuniile lumii în care trăim. Apoi, aș pune pe masă și explicația pe care o dă un mare specialist al genului din Franța: acest gen de romane, cele polițiste, sunt ca un fel de „burete“. Pentru că literatura aceasta poate absorbi toate celelalte genuri – și poate fi de natură socială, filozofică, istorică, fantastică și așa mai departe. Este un gen proteiform. Nu aș exclude dintre explicațiile importante cu privire la succesul acestor romane nici pe aceea că autorii unei astfel de literaturi știu cu siguranță să spună povești. Iar oamenii se hrănesc cu povești.

Cuiva care ar vrea să scrie roman polițist, ce sfaturi elementare i-ați da? Ce anume să facă?

Oricare ar fi genul ales, sfaturile ar fi, după părerea mea, cam aceleași. Întâi de toate, să treci peste primele idei la care te gândești, pentru că există o posibilitate destul de mare să fie vorba doar de niște clișee, la urma urmei. Adesea, tinerii autori au impresia că prima idee este genială; însă, în realitate, rareori se întâmplă așa. Trebuie să căutați o idee mai bună – și, după ce găsiți o idee mai bună, să găsiți o idee și mai bună. Apoi, sfatul vine de la Ernst Hemingay, să nu uite că guma de șters este la fel de importantă precum creionul. Să nu ezite să folosească din plin guma de șters! Să învețe și să facă sacrificii – să nu își contemple scriitura, chiar dacă sunt cuceriți de ideea căreia vor să îi dea viață. Pentru că, procedând așa, nefiind atent, infracțiunea cea mai gravă pe care ar putea-o comite un asemenea autor este să îl plictisească pe cititor. Cu alte cuvinte: manifestați exigență și în lucrurile mari, și în lucrurile mici! Desigur: nu vă lăsați descurajați! Dar și: nu cedați în fața a ceea ce este facil! Și, în fine, așa cum spune și St. King: scrieți și citiți! Scrieți și citiți! Mult. Pentru că nu poți să inventezi ceva nou decât dacă știi tot ce s-a făcut înainte.

Un fel de „ora et labora“…

Cam da. Cam despre asta este vorba. Cu precizarea că, în cazul nostru, trebuie să muncești mai mult decât te rogi.

Ce anume credeți că e sau că trebuie să fie mai puternic într-un roman polițisti: teroarea/crima sau iubirea?

Să fim realiști, nu idealiști. Personajul meu, Martin Servaz, are puțin succes la femei, iar dragostea este ceva care aduce, adesea, decepții sau disperare. Fără să o exclud, aș spune că dragostea nu prea are loc în romanul polițist. Până la urmă, viața dintr-un roman nu trebuie să fie mai ușoară decât este în realitate.