În peisajul stradal de după evenimentele din decembrie 1989, în mai toată România și-a făcut apariția o mulțime pestriță de standuri cu cărți și reviste de cele mai diferite culori, orientări și prețuri. Înainte, cât timp anticariatele erau mai mult goale, intrai de cel puțin două ori pe săptămână în singura prăvălie cu cărți vechi din urbe. Astăzi oferta este bogată, iar prețurile aproape prohibitive. Dacă ai curiozitatea și răbdarea necesare, poți găsi tot ce dorești și ce nu dorești. Doar că acum intri mult mai rar într-un anticariat, iar oferta de pe stradă nu te prea mai atrage, majoritatea publicațiilor expuse fiind mai mult decât dubioasă. Însă reflexul tău față de carte este vechi și, fără să-ți dai seama, mai zăbovești, din când în când, pe lângă o masă pe care sunt expuse reviste autohtone și străine (acestea din urmă citite și răscitite), „cărți de dragoste” și alte asemenea cu coperțile viu colorate, povești de groază, romane de aventuri și titluri celebre în ediții comerciale. Totuși, ici-acolo, se mai găsesc și scrieri interesante, lucrări rare, chiar și ciudățenii: jurnalul ducelui d´Orveille (în limba franceză), scrisorile lui Richard Cromwell, Tratatul despre sinucigași, o antologie (în limba germană). Aceasta din urmă, tronând pe tejghea în două volume mari apărute în 1896, ți-a atras de la început curiozitatea, însă prețul mare cerut de vânzător (ceva între un măcelar și un sergent major de Securitate, purtând mereu o cămașă cu desene și o cravată sobră), prețul acesta a avut darul să te descurajeze profund. Totuși, fiindu-ți în drum și oprindu-te și peste câteva zile acolo, ai luat din nou unul dintre cele două volume în mână și ai început să-l răsfoiești. Subofițerul cârnățar, posesorul unei foarte bune memorii, te observă aparent indiferent, apoi se apucă să facă aprecieri entuziaste asupra cărții, deși era mai mult decât evident că n-a citit-o. Nu ați mai discutat nimic despre preț, deși de acum între voi s-a înfiripat o relație ce avea să se adâncească tot mai mult. Vânzătorul se dovedi un extraordinar psiholog: tu treceai tot mai des pe la standul lui și, uitându-te la alte diferite cărți și reviste, ajungeai, de fiecare dată, la Tratatul despre sinucigași. Până ce, într-o zi, n-ai mai văzut lucrarea pe locul ei. Și nici altundeva pe masă. Ai intrat în panică, deși știai că, în felul acesta, îi produci o vie satisfacție cârnățarului. Dar acesta reveni peste alte câteva zile cu unul dintre cele două volume pe tejghea. Și celălalt? Celălalt s-a vândut. Parcă… Individul te chinuia, însă o făcea cu artă și cu pasiune. Timp de alte câteva zile nu s-a mai aflat decât acel unic volum la vedere, apoi, peste o vreme, s-au ivit iarăși amândouă. Apoi, în continuarea jocului, un individ ce nu părea să aibă mai mult de două clase primare – și nici acelea promovate în întregime – răsfoi pe îndelete cele două tomuri groase, rânjind bălos la ilustrații. Da, subofițerul măcelar a învins: nu te mai puteai preface, i-ai dat cât ți-a pretins, ai luat cărțile și ai plecat acasă. Era evident că ai fi plătit oricât pentru ele și nu mai puțin evident că vânzătorul știa acest lucru, dar te-a iertat să-ți ceară și mai mult..
Acasă ai constatat cu ciudă că individul – totuși! – te-a înșelat. Și nu numai cu prețul. Acolo, pe stradă, ai răsfoit cele două cărți, le-ai parcurs sumarul și indicele de nume, ai admirat ilustrațiile. Singurul lucru ce ți-a scăpat a fost precizarea că lucrarea a fost concepută în trei volume. A doua zi, l-ai întrebat pe subofițer de soarta volumului trei. (Sperai că individul ți-a mai întins o cursă pentru a putea cere și pe acea completare orice preț.) „Nu, ți-a răspuns el, atât am avut, atât ți-am vândut.” Dacă – cine știe? – o să facă rost și de volumul trei… I-ai oferit o sumă foarte mare, dar vânzătorul, cu regret, chiar nu-l avea. De unde au apărut celelalte două opuri? Cine mai știe? Ăăă… de la o doamnă…, parcă, o doamnă care a murit iarna trecută. Știți, au trebuit s-o înmormânteze pe gerul acela cumplit… Între timp, în mica ei locuință s-a mutat o familie cu trei copii. (Subofițerul știa tot, doar ceea ce te interesa nu știa!) „Nu mai există nici o șansă, doar dacă va mai apărea volumul trei sau tot restul de altundeva”. „Și, atunci, va trebui să le cumpăr pe toate trei?” „O să ne înțelegem noi. Că ne-am înțeles și data trecută, nu?”
A rămas să te consolezi cu cele două tomuri achiziționate. Ilustrațiile reprezentau opere ale unor artiști de care n-ai auzit niciodată, la fel cum și multe dintre personajele luate drept exemple purtau nume cu rezonanțe doar vag cunoscute, însă fără să știi unde să le pui. La un moment dat, ai avut impresia că totul nu este decât ficțiune, însă, căutând la întâmplare, unele dintre acele nume în Meyers Lexikon, le-ai găsit aproape pe toate. (La omniprezentul Google nu aveai încă acces.)
Materialul era împărțit în mai multe secvențe: o cuprinzătoare teorie a suicidului (volumul I), o istorie a subiectului cu exemplificări (volumul II) și ? (volumul III). Autorul, un doctor Friedrich Schwarz, profesor la Facultatea de Medicină din Leipzig, ți
s-a părut cunoscut. Într-adevăr, da, l-ai găsit într-o ediție Who is Who a personalităților germane scoasă de naziști prin 1939. Peste o vreme, interesându-te chiar la Leipzig, nimeni n-a știut să-ți dea nicio relație, profesorul Friedrich Schwarz având statut de nomina odiosa. Peste autor și peste operă au fost aruncate lespezi grele de tăcere.
Pentru început, psihiatrul împarte sinucigașii în două mari categorii: cei ce comit actul într-un moment de deznădejde – la care, dacă ar fi fost cineva de față, evenimentul nu ar fi avut loc – și cei ce-și pregătesc temeinic gestul și care nu au nevoie de mai multe tentative spre a-l duce la bun sfârșit. Schwarz găsește nenumărate caracteristici necesare unui individ pentru a fi apt de a se sinucide, neomițând nici teoriile psihosomatice, anticipând tipul astenic al lui Kretschmer, stabilind tabele cu mai multe rubrici, având în dreapta „coeficientul de probabilitate” al subiectului respectiv de a se sinucide sau nu. Cazuistica este împănată cu protocoale preluate din cabinetul psihiatrului, dar și din arhivele poliției. La acestea din urmă, autorul se arată, câteodată, sceptic în legătură cu câte un caz, punând sub semnul întrebării prezumția de sinucidere a anchetatorilor și insistând, conform parametrilor găsiți de el, asupra imposibilității ca un anumit dosar să fie soluționat prin verdictul „suicid”. Protocoalele acestea, făcând abstracție de obstinația puțin arbitrară, dacă nu chiar naivă a clasificărilor profesorului, sunt scrise cu mult talent literar, unele reprezentând adevărate bruioane de romane polițiste. În două rânduri, remarcă satisfăcut autorul, anchetele au fost reluate la insistențele sale și cazuri clasate au fost redeschise până ce s-au găsit în spatele unor sinucideri regizate adevărații criminali.
La vremea aceea, profesorul pare să fi devenit o autoritate în domeniu, el fiind solicitat câteodată și în instanță, unde nu s-a sfiit nici chiar să ceară circumstanțe atenuante pentru anumiți criminali dovediți, străduindu-se să convingă tribunalul că victima făcea parte dintre oamenii care oricum s-ar fi sinucis mai devreme sau mai târziu și că momentul actului fatal, fiind, după opinia sa, foarte apropiat, dacă n-ar fi survenit moartea violentă, care n-a făcut decât să grăbească puțin inevitabilul.
Parcurgi volumul întâi și, citită acum, argumentația ți se pare naivă pentru sfârșitul secolului al XX-lea, deși textul este bine scris, cu o anume rigoare științifică și ilustrat cu nenumărate caractere foarte abil creionate.
Dar surprizele se țin lanț în volumul al doilea. Aici erudiția autorului atinge cotele cele mai înalte. Trecerea în revistă a exemplelor de sinucigași pornește din antichitatea atestată, dar și din mit. Schwarz analizează mituri și cataloghează conform celor precizate în volumul întâi: există sinucigași ce nu se pot „realiza”, tipul Abșalom; există sinucigași „orgastici”, gen Basilisc; există filosofi ai sinuciderii, gen Peisithanatos și urmașa și discipola sa, Arette din Alexandria. Șiruri de figuri istorice mai cunoscute ori cu totul uitate își găsesc locul lor în volumul al doilea. Despre multe personaje celebre – la care nici nu te gândeai – afli că s-au sinucis, unele în condiții de-a dreptul bizare. Cazurile cunoscute apar în alte lumini: Iuda Iscariotul face parte dintre sinucigașii care, până la urmă, oricum ar fi ajuns la fapte; Cleopatra își ia viața nu de frică, ci fiindcă „făcea parte din tipul orgiastic activ” (spre deosebire de Basiliscul care „reprezenta tipul orgiastic pasiv”). Socrate nu este considerat sinucigaș și nici Seneca: condamnații la moarte, este adevărat, au fost unii capabili să-și ia singuri viața, alții a trebuit să fie ajutați, însă în cazul lor „intervin mai mult trăsăturile specifice de caracter”. Nici în situațiile extreme, unii indivizi nu pot lua decizia finală, alții au nevoie în clipele respective de spectatori, mai sunt și dintre cei ce joacă un rol la fel ca Nero. Lista personajelor nu se mai termină, o istorie a omenirii se perindă prin fața ta. Victime ale unor crime în taină sau pe eșafod sunt incluse și ele în pomelnic și se aduc argumente că înșiși cei uciși și-ar fi căutat în felul acesta realizarea morții, a morții pe care și-o doreau. Amănunte biografice – ce ți s-au părut la lectură irelevante sau despre care habar n-ai avut – primesc noi dimensiuni, uneori decisive.
Citești capitolele referitoare la personaje luate din Biblie sau din mitologia popoarelor antice și ai satisfacția intelectualului, atunci când, printre atâtea amănunte, dai și de aspecte ce-ți sunt cunoscute. Totul nu este decât un basm, la fel cum este întreaga istorie îndepărtată a omenirii. Nici evul mediu nu-ți provoacă alte sentimente: ca pentru orice „om modern”, istoria premergătoare bunicilor nu reprezintă decât un exercițiu de erudiție. Ești străin de sloganurile populiste în legătură cu eroismul exemplar al strămoșilor și citești cartea la rece. Religiile secrete ale antichității nu diferă pentru tine afectiv de societățile secrete medievale. Unele lucruri se repetă, însă nici sectele sinucigașe moderne nu te înduioșează mai mult.
Citești cartea și afli mereu noi amănunte. În ultimele capitole ale volumului al doilea, se naște un „club al sinucigașilor”. Cartea omului de știință ți se pare tot mai mult roman, ficțiune. Ceea ce acceptai fără să crâcnești drept plauzibil în antichitate, îți apare tot mai suspect pe măsură ce te apropii de contemporaneitate. Multe lucruri pur și simplu nu mai ești dispus să le crezi. Altele ți se par de-a dreptul de prost gust. Ajungi de câteva ori să dai cartea la o parte.
Până să atingi această limită, ai discutat entuziasmat cu mai mulți prieteni despre cele două volume ciudate. Amicii ajung inevitabil la tachinări în legătură cu asemănarea de nume ale autorului Tratatului despre sinucigași și propriul tău nume. Le-ai vorbit atâta despre carte, dar când ți-au rămas de citit mai puțin de o sută de pagini din tomul al doilea, găsești pretexte să nu mai continui lectura. O călătorie în interes de serviciu, o comandă urgentă, două săptămâni de concediu te fac să lași cartea neterminată. Ai fi putut s-o iei cu tine, dar n-ai făcut-o. O veche superstiție, îți spui, te împiedică să scoți din casă un volum dintr-o carte apărută în mai multe tomuri: de se pierde partea, întregul nu mai are nici o valoare și fragmentul rămas te va privi mereu cu reproș, un invalid de ale cărui traume ești vinovat. Știi că toate astea nu sunt decât minciuni: de când ai început să urmărești nașterea, undeva prin secolul al XIV-lea, a unui „club al sinucigașilor”, „club” pe care Friedrich Schwarz îl aduce pe cele mai ciudate căi, urmând meandre și tuneluri, până spre zilele noastre, de când ai început să întrezărești drumul acelui „club”, ceva din tine te împiedică să citești mai departe.
Și atunci faci prostia de neiertat: înainte de a pleca în concediu, cedezi la insistențele unui prieten și-i dai cele două opuri cu condiția să le citească până ce te întorci acasă. Iar peste două săptămâni, când te-ai întors acasă, ai aflat cu groază că bunul tău amic s-a spânzurat. Ești atât de cutremurat încât nu îndrăznești să întrebi nimic: omul a fost (sau doar a părut a fi fost?) cel mai vital dintre voi, cel mai echilibrat, nu crezi niciunul dintre motivele ce se colportează.
După doar câteva zile, văduva bietului tău prieten îți aduce acasă Tratatul… lui Friedrich Schwarz. Prima reacție este să nu-l accepți, însă femeia îți spune că ea – mai puțin ca oricine – ar mai vrea să păstreze în apartament o asemenea scriere. „Dacă nu-ți mai trebuie nici ție, n-ai decât s-o arzi ori s-o arunci la gunoi.” Soția prietenului tău are dreptate. Iei cartea, o arunci cât acolo, însă nu la gunoi. Din colțul lor, cele două volume îți fac mereu cu ochiul și trebuie să-ți recunoști că-ți produc frică. Nu vrei nici să le mai răsfoiești, dar nici nu ești în stare să te eliberezi de ele.
După doar câteva zile, iei din nou Tratatul… în mână. Nu treci direct la volumul al doilea, acolo unde ai întrerupt lectura, ci reîncepi prin a răsfoi încă o dată volumul întâi. Constați uimit că nu recunoști anumite pasaje, apoi îți dai seama că până și capitole întregi îți sunt cu totul străine. Ești conștient că nu ai o memorie grozavă, dar să nu recunoști ceva ce ai citit doar cu puține luni în urmă ți se pare cel puțin ciudat. Descoperi alte cazuri și dai și de protocoale ale unor personaje despre care știai câte ceva de altundeva. Cercetezi cartea pe toate părțile, ți-a trecut prin cap până și ideea absurdă că ai primit înapoi, în locul volumului întâi, volumul al treilea, cel pe care nu l-ai găsit pe toneta de pe stradă. După care primele capitole ale volumului al doilea te zăpăcesc și mai mult: dai de alte exemple și de alți eroi. Parcurgi capitol după capitol, până ce te hotărăști să cauți personajele de care-ți aduci aminte că le-ai întâlnit în cartea lui Schwarz. Nu dai de ele și, furios, iei cele două volume și le duci la un anticariat. Este pentru prima oară că vinzi o carte, mai precis că vrei s-o vinzi, însă anticarul ți-o respinge pe motiv că nu e completă. „Habar n-aveți cât e de completă!” replici, dar omul n-are cum să priceapă ce vrei să-i spui. Duci cele două volume din nou acasă: nu poți să te hotărăști nici să le arzi, nici să le arunci la gunoi, așa cum ai fost sfătuit.
Din când în când, prietenii mai fac aluzii la Tratatul despre sinucigași, dar schimbi vorba, nu mai vrei să comentezi nimic. Lunile trec și, din când în când, nu poți rezista ispitei de a mai parcurge câteva pagini, fără însă a mai citi și ultimele capitole din volumul al doilea. Ai senzația că păstrezi un mort în casă, un mort de care nu te poți despărți.
Peste aproape doi ani, te sună un alt prieten și-ți comunică minunea: fiind în concediu pe litoral, a descoperit întâmplător la o tonetă de pe o stradă din Constanța volumul al treilea din Tratatul despre sinucigași. Îi spui că toată povestea asta nu te mai interesează, însă amândoi știți că nu-i adevărat. Prietenul îți promite că la revenirea acasă o să-ți aducă și volumul lipsă, iar tot ce poți tu să faci este să-l sfătuiești să nu citească opul blestemat. „E un adevărat Nostradamus, tizul tău. De pildă, în 1896 el vorbește despre sinuciderea peste câțiva ani a colonelului Henry, unul dintre acuzatorii mincinoși ai căpitanului Dreyfus, despre sinuciderea lui Esenin, despre…” „Acela n-a fost tizul meu, numele noastre nu sunt chiar identice! țipi în receptorul telefonului. Și mai dă-l dracului volumul acela!”. Dar el continuă să-ți povestească și se plânge că nu mai găsește analiza sinuciderii arhiducelui Rudolf. Uiți sfatul pe care tocmai i l-ai dat și-i spui să caute mai atent: de exemplu, nici tu nu l-ai mai găsit pe Peisithanatos, în schimb l-ai descoperit pe Hegesias, cel care a purtat acea poreclă. Da, dar pe fiul lui Franz Iosif sub ce poreclă să-l caute? „Nu înțelegi să lași cartea în plata Domnului? Uit-o la hotel!” Îl mai auzi râzând la capătul celălalt al firului, iar peste câteva zile vine știrea că omul s-a înecat în Marea Neagră. Așteptai vestea și nu te mai miră. Dar te îngrozește. Aștepți cu spaimă să ți se aducă și acel volum trei. Spre marea ta ușurare, cartea pare să fi dispărut. Nu ți s-a adus încă nici până azi.
Măcelarul securist nu și-a mai făcut ani de zile apariția în spatele tonetei sale. L-ai regăsit deunăzi. Nici el nu te-a uitat. El nu uită nimic. Te faci că nu-l observi, însă omul te oprește și-ți propune să-ți răscumpere cele două volume. Bineînțeles, numai dacă nu mai ai nevoie de ele. Nu știi ce să faci: ar fi cea mai bună soluție să scapi de cartea malefică, dar totodată ți-e frică s-o repui în circulație. Vânzătorul, cu aceeași cămașă cu desene și cu cravată, nu mai insistă, adaugă doar că ar avea destui clienți pentru Tratatul despre sinucigași, o antologie. „Poți muri oricum” îți mai spune rânjind. „De pildă, te poți ucide și din oboseală.”
Nu te poți hotărî și ajungi să faci lungi ocoluri pentru a nu mai întâlni personajul. Iar cele două volume se mai află și în continuare în rândul al doilea din cel mai de sus raft al bibliotecii tale. Iar tu ești atât de obosit…
N-ai citit încă sfârșitul volumului doi, însă nu știi cât te vei mai putea abține.
