„Suspendarea codului estetic“

De reținut editorialul lui Nicolae Prelipceanu din Viața Românească nr. 7, intitulat Literatură vs comunicare. Autorul identifică o tendință periculoasă: și anume, „încercarea de a netezi toate pliurile esteticului, pentru a-l face simplu enunț stupid, menit să decivilizeze individul, să-i taie orice elan, cât de slab, către altceva decât pragmatica zilei“. Așadar asistăm, ne atrage atenția Nicolae Prelipceanu, la un fenomen de distrugere exact a fracției de expresivitate estetică originală și astfel textele literare sunt împinse toate indistinct într-un soi de egalizare forțată, de uniformizare de-a valma; mișcarea se face pe temeiul corectitudinii politice și este ilustrată de editorialist cu puzderia de volumașe nătânge care inundă piața literară, aspirând la același tratament ca literatura de valoare: „Deschid aproape zilnic câte un asemenea produs, în care sunt, într-adevăr, comunicări de tipul cad frunzele, ovale, rotunde, în colțuri, căci a venit toamna… și așa mai departe, căci închid la loc opul și renunț, deoarece știm că frunzele cad, sau, mai în spiritul acelor texte, că cad frunzele. Suspendarea codului estetic deschide calea democratică a egalității fără frontiere, facebook-ul e plin de poeți și poete, autointitulați/autointitulate, care strâng lăudători dedesubt, căci, cum spunea cronicarul, «calul râios găsește copaciul scorțos» (citat, poate, inexact, dar cam asta e ideea). Într-adevăr se fac eforturi în toate direcțiile, unele vizibile, altele invizibile pentru moment și care vor ieși la lumină peste ani, ca să nu se mai separe nimeni de nimeni prin vreo calitate, nici poeții prin posesia sau neposesia codului estetic, nici alți artiști prin știința codurilor artelor lor și toți amatorii să treacă drept artiști, într-o nouă, frățească – pardon – «Cântare a României». Corectitudinea politică, cea în numele căreia chiar dacă nu explicit, ci implicit, se fac toate astea, nu e decât un omagiu adus de democrația victorioasă socialismului totalitar, înfrânt, chipurile.“ Această smintită dorință a non-valorilor de a avea un statut egal cu al autorilor adevărați de literatură ne gândim că ar putea fi una din principalele motivații ale atacurilor înverșunate și infatigabile la care sunt supuse Uniunea Scriitorilor și revistele sale în ultimii ani.