Sexul prin ochelari de fenomenolog

Într-o carte prin care și-a propus să le deslușească oamenilor inteligenți rosturile și fundamentele culturii, Roger Scruton constata un dezastru al modernității. Printre altele, deplângea instalarea în centralitatea socială a „persoanei fără rușine“, inaptă de iubire și vidată de sens, racordată spiritual la „cultura repudierii“ (abandonul oricărui adevăr instituit altfel decât utilitar și circumstanțial) și mărginindu-se la a fi un sagace rentier al plăcerilor. Cultura modernă pe înțelesul oamenilor inteligenți demasca derapajul lumii disimulat în amăgirea însăilată fugitiv și clamoros de mass-media. Un scenariu reparator părea cu totul implauzibil, câtă vreme „oamenii moderni trăiesc dincolo de moartea zeilor lor“.

Dorința sexuală propune din partea aceluiași autor un cu totul alt dispozitiv al speculației, cu o miză specifică, dar mai ales cu o abordare metodologică riguros asumată în siajul fenomenologiei lui Edmund Husserl. Subiectul poate părea inițial suficient de ușurel pentru a te bate gândul să pui cartea în bagajul pregătit pentru vacanța de vară. Titlul este atât de atracțios încât te instalează într-un prealabil al așteptărilor pe care îl ai față de o carte de entertainment. După doar câteva pagini, cel căzut în cursă abandonează cititul, lămurit că are de-a face mai degrabă cu un text filozofic aproape ermetic. Într-un fel, prin strategia adoptată, Roger Scruton este un sadic, din purul motiv că primele trei capitole, cel puțin!, se constituie într-un test ultra-exigent (cam la fel cum a procedat Marcel Proust cu În căutarea timpului pierdut), căutând parcă să-și disuadeze (teme)rarii companioni livrești. Într-adevăr, primul impuls este acela de-a renunța, câtă vreme lungile și obscurele divagații despre ideea de esență subiectivă a persoanei întâi, cuplate cu acelea privind întruparea și, mai ales, cu intenționalitatea individualizantă a dorinței te plasează într-un labirint conceptual însiropat abundent cu elemente sâcâitoare (ba chiar enervante) de filozofie analitică. Iată un eșantion (unul dintr-o sută!) recoltat dintr-un capitol cu titlu îmbietor (Excitarea): „La intenționalitatea excitării trebuie adăugată cea a incitării. Intenționalitatea «epistemică» pe care am perceput-o în excitarea sexuală are un caracter cumulativ intrinsec și ajută subiectul să înainteze constant în procesul descoperirii“ (pag. 41). Ulterior, e drept, discursul devine mai „prietenos“, dar corsetul conceptual se menține până la final, ba chiar propune două anexe, despre Persoana întâi și despre Intenționalitate desprinse de subiectul cărții, incizii savante în laboratoarele gândirii unora precum Kant, Hegel, Franz Brentano, Husserl, Heidegger, Frege, Wittgenstein sau Quine, cu totul colaterali față de temă. Dar când și ultimele așteptări hazardate sunt părăsite, te poți bucura de ceea ce ți se oferă, de altfel, cu onestitate și nu puțin folos.

Demonstrațiile, punctele de vedere exprimate în limitele conceptelor deja evocate sunt cât se poate de bine conturate, fie prin apelul la scriitori (Marchizul de Sade, Leopold von Sacher-Masoch, Dante, D. H. Lawrence, printre alții), la poeți, începând cu Ovidiu și ajungând la Shakespeare, Baudelaire, Rimbaud sau Verlaine, sau la doctrinele altor filosofi decât cei deja pomeniți: Platon, Aristotel, Lucrețiu, Schopenhauer sau Otto Weininger. Firește, la acest pomelnic extrem de selectiv, trebuie adăugat, musai, Freud, pentru a avea un tablou cât de cât corect al reperelor în funcție de care Roger Scruton își deapănă, curat fenomenologic, povestea despre dorința sexuală. Cel mai adesea ține să se delimiteze de concepțiile deja clasice privind erosul sau iubirea (Platon, Kant sau Hegel, de exemplu), pentru a ținti o teorie proprie la care ajunge în cele din urmă, dar numai după un traseu chinuitor, obedient față de ancadramentul conceptual, repertoriind pas cu pas fenomene ce țin de temă (dorința sexuală), dar și de patologiile ei (perversiunile), față de care noi, post-modernii, avem tropismele celor dependenți de vicii reabilitate, deja oferite free, într-un hiper-market imaginar, populat cu dealeri exersați în oferta voluptăților de nișă.

Cel ce ajunge să citească, dincolo de „barajul“ inițial, cele mai bine de 400 de pagini (în afara notelor de subsol și indicilor de nume și de noțiuni) va fi recompensat cu generozitate. Roger Scruton e profund, meticulos, original și, uneori, cât se poate de plastic. Iată un exemplu. Vorbind despre orgasm, după ce-l invocă pe Sartre, construiește o imagine sugestivă: „În dorință, apărem la suprafața corpurilor noastre aidoma peștilor la marginea unor acvarii învecinate, cercetând deznădăjduiți cu privirea elementul inaccesibil în care celălalt își are ființa“ (pag. 141). Pornind de aici, putem construi o adevărată teorie peratologică privind relația ce se instituie între persoana stăpânită de dorință și Celălalt, într-un exercițiu al iubirii trupești (iubire-pasiune, cum ar spune Stendhal), până la urmă tragic, pentru că este neîmplinit atâta vreme cât extazul erotic nu este altceva decât borna de frontieră dincolo de care două individualități stăpânite de dorință nu se pot „topi“ într-una singură, printr-o nostalgică forțare (inutilă) a mitului androgin. Suntem bărbat și femeie, printr-o fatalitate pe care iubirea nu face decât să o celebreze într-o matrice de asemenea bivalentă, definită de autor ca fiind „întrebarea lui Platon“, mereu reiterată pe parcursul întregii cărți: cum poate fi o ființă atât persoană („adevăratul sediu al drepturilor, privilegiilor, valorilor și ș…ț al «libertăților» mele“) cât și animal (corporalitatea ce își administrează, adesea autonom, instinctele, printr-un reflex biologic pe care ne tot chinuim să-l îmblânzim și să-l atragem, conform lui Octavio Paz, spre o „poetică trupească“)? Pentru că existăm în două acvarii ale căror pereți de sticlă permit să ne vedem și să ne jinduim, dar și pentru că întrupările diferă ca gen, iar climaxul nu e decât o trăire spasmodică, sunt posibile, poate, maladiile erosului (sadismul, frigiditatea, desfrâul, violul, masochismul sau suicidul), repercusiuni ale unui defect ontologic. Doar că fără defectul în chestiune n-ar mai exista umanitate.

După ce schițează o morală a sexualității, posibilă în contextul în care normele etice pot inhiba dorința, dar nu și iubirea, precizând, totodată, că iubirea erotică nu survine prin decizie, pur și simplu, ci prin destin, autorul se încumetă, cu ambiție, ba chiar cu un anume aplomb abia cenzurat de corsetul conceptual fenomenologic, să-și definească propria doctrină. Scurt și răspicat, poate dezamăgitor pentru iconoclaști, spiritul conservator de care este atașat R. Scruton își spune cuvântul: fericirea (ca deziderat al virtuților împlinite) este posibilă numai într-un dispozitiv instituțional, cel al căsătoriei și, pe cale de consecință, al familiei. Asta pentru că, se susține apodictic, „dorința sexuală este un artefact social“, drept pentru care doar mariajul poate revendica pentru cuplu o protecție eficientă, în numele intimității la care are dreptul (o intimitate, e drept, care poate deveni cu timpul o carceră; dar asta nu mai constituie un subiect de analiză pentru autor, cam la fel cum povestitorul se grăbește să încheie basmul imediat după nunta lui Făt-frumos cu Ileana Cosânzeana). Pe urmele lui Max Weber, cel care denunța dezvrăjirea lumii, o dată cu începutul aventurii ei moderne, se propune un efort comun și patetic, în speranța unei inocențe recâștigate (?!) și a ieșirii din starea de alienare pan-umană, în ceea ce privește erosul trupesc. Este invocată chiar „restaurarea sacrului“, printr-o revenire la o educație morală tradițională, singura ipoteză sub care Lebenswelt-ul (lumea vieții) mai poate „negocia“, în al 24-lea ceas, un supliment de existență în favoarea subiectului întrupat. Firește, ideea este expusă în grilă fenomenologică: „Experiența sacrului este o componentă fundamentală a concepției noastre despre lume ca fiind «deschisă acțiunii» și conținând în interiorul ei marca perspectivei la persoana întâi prin care trăim“ (pag. 392). Ideologia mântuirii și salvării iubirii, inclusiv a dorinței sexuale, cea care joacă rolul unui vehicul spre construirea diafanului și intimului erotic, nu poate fi decât cea conservatoare, câtă vreme liberalismul este arătat cu degetul ca fiind responsabil cu „desacralizarea“ pustiitoare. Un pic de tezism dă bine la referințe.

Obscenizarea lumii, proces copios și în plin avânt despre care R. Scruton depune el însuși mărturie credibilă, a produs un spectaculos și neverosimil deficit de dorință sexuală, ca depozit al erosului potențial. Pe celălalt taler, ca un spectacol în vitrină, luxuriant și vârtos, actul n-a fost nicicând mai încrezător în supremația sa. Avea dreptate filosoful englez atunci când, în prima carte invocată aici, semnala câștigul de cauză al fanteziei plebee în dauna imaginarului cultivat. Satisfacerea dorinței sexuale poate fi acum programată pe calculator.