pe 2 iulie, regizorul Silviu Purcărete a primit titlul de Doctor Honoris Causa al Universității de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L.Caragiale“ din București.
Am plecat spre ceremonie. Simțeam că mă topesc încet, că umbra mea se prelungește și, chiar și ea, se întinde pe asfalt ca untul pe pîinea fierbinte. Strigătul păsărilor pe cer este strident, dar mișcările lente, neputincioase, ca și ale mele. Amintirile sînt vii și jucăușe. Contrast mare. Nu-mi mai dau seama ce e realitate. Poate că sînt în vis? Poate că înaintez în el, mă rătăcesc, mă dezintegrez, iau forma anumitor personaje din lumea lui Purcărete, sînt un pescăruș agresiv, iritat de fierbințeală sau de-a dreptul o violă da gamba suspendată undeva, pe o trambulină și sunetul meu îi întoarce privirea Marchizului de Sade care, astfel, nu se va mai vedea doar pe sine, sînt un brutar care frămîntă la infinit o cocă pentru toate pîinile din lume, sînt o danaidă fecioară și-mi spăl trupul înainte de noapte, înainte de moarte și Mozart se revarsă pe toate străzile ca de provincie de pe lîngă strada lui Matei Voievod. La fel m-am întrebat mai mereu și după cîte un spectacol al lui Silviu Purcărete. Deodată, simt o mică furtună agitată în suflet. Unde mă duc? Parcă ieri fugeam pe străzi, moartă de curiozitate ce va spune Valeriu Moisescu în cuvîntul de acceptare al aceluiași titlu. I-a fost profesor lui Silviu Purcărete. Și mentor. Uneori mi se pare că și discipolul are același umor în doi peri, doar că la Silviu stă ascuns undeva prin mustăți, ca Oskar, gnomul lui Günter Grass oprit din creștere la trei ani, printre fuste de femei. Introvertit și timid, mereu încurcat și stînjenit de vreo discuție de dragul conversației, extrovertit și explosiv în fiecare detaliu, situație, născocire de pe scenă. Puțin volubil în particular, forța inventivă și imaginativă a creației lui se revarsă pe orice scîndură. Sînt doldora de amintiri, de stări, roșesc ca o puștoaică cu gîndul la prima întîlnire de acum aproape treizeci de ani cînd abia ieșea dintr-o Dacie 1300 ca să prelungească timpul pînă la prima mea întrebare și și-a înfipt ochii plini de reproș și întunecați ca măslina în fratele meu, care mă condusese galant, dorind să dea mîna cu Purcărete. Nu cred că a apucat pentru că și eu, și el am decodat la fel întrebarea nerostită de Maestru: „cine dracu’ mai e și hăndrălăul ăsta?“
În iarnă, am văzut la Comedia franceză Noaptea regilor, un spectacol cumva atipic al lui Thomas Ostermeier, cinic, ludic și spumos în umorul lui acid, un manifest direct și fără perdea despre sexualitate și orientări sexuale, despre iubire și despre politică. La sfîrșit, m-am tot învîrtit prin foaier și pe lîngă fotoliul lui Molière. Cel pe care Purcărete îl pune simbolic, ca ax central, în montarea lui cu Bolnavul închipuit de la Moscova. Privind fotoliul, simt tristețea melancolică care învăluie viziunea lui ca într-un cocon alburiu. Multă lume a rămas după spectacolul lui Ostermeier la o tacla, mulți tineri. Mi-am amintit că așa a fost și la Craiova, și la București după un spectacol foarte special făcut de Silviu Purcărete la Teatrul Național din Craiova: Cum doriți sau Noaptea de la spartul tîrgului, adică A douăsprezecea noapte de William Shakespeare. Un spectacol prin care am călătorit cu bucurie și cu enormă nostalgie, un specatcol care mi-a prilejuit, de fapt, o călătorie prin lumile, stările și obsesiile lui Silviu Purcărete, prin memoria lui afectivă legată strict de acel loc. Imagini de teatru mare care cheamă timpul din mine și reașază firesc raporturile cu ceea ce este major. Din mijlocul nopții pariziene, fug cu gîndul la Craiova. Ca într-un vis…
Actori și spectatori stăm cocoțați pe gradene – în casa Oliviei, frumoasa și senzuala Contesă care nu-și refuză cam nimic din plăcerile vieții. Aici își instalează regizorul Purcărete centrul de greutate și ludicul spectacolului. Povestea cu travestiul și confuzia între sexe, între frații care-și împrumută identitățile trece într-un plan secund. Așa cum am mai scris, și istoria cu Orsino își găsește argumentul perfect în spectacolul lui Purcărete. Orsino este interpretat de Valer Dellakeza. Orsino nu este, așadar, un june prim, un tînăr epatant, ci un domn venerabil, împăiat și expus ca într-o vitrină, suficient de libidinos ca să atragă sistematic refuzul frumoasei Olivia. Corpuri de bibliotecă dezafectate, cu geamuri mari, generoase, delimitează spațiile de joc, exteriorul și interioarele, traseele fixe sau aleatorii ale acțiunii, imprimînd atmosferei un aer ciudat, un amestec de sfîrșit de lume, în care orice început este amînat, un amestec de zi sau de noapte, o lîncezeală prelungită la infinit, o stare de provizorat, un teritoriu pe care trenează melancolia chefurilor desfrînate. Complicități, aranjamente, jocuri de culise se pun la cale cu voluptate teribilă. În fruntea lor, Sir Toby și alaiul său de cheflii. Plăcerea bahică se împletește cu aceea a trasului pe sfoară, o plăcere diavolească care degajă în sine satisfacții gigantice. Și nu am văzut niciodată un actor ca Ilie Gheorghe în Sir Toby!… Cum îi luceau ochii în zorii zilei, venit de la o petrecanie, lihnit de foame, ștergînd cu un colț de pîine uscată resturile de ouă din tigaia puturoasă. Mi-l amintesc pe Malvolio. Purcărete nu are limite în a inventa mii de imagini ale „naivității“. Uluiala nu se desprinde de pe fața lui Constantin Cicort, un Malvolio anesteziat că o asemenea bătaie de joc există și că este chiar împotriva lui. Cititul scrisorii… un mușchi nu i se clintește pe față. Doar ochii i se rotesc în toate părțile, trădîndu-i nervozitatea. Ca Chaplin în rolul lui Hitler, scena extraordinară în care dictatorul se joacă cu lumea, cu globul pămîntesc, un balon imens mînuit de bunul său plac în sus, în jos, cu piciorul, cu mîna…
…și sfeșnicele, și lumînările care ard ca patimile din trupul Oliviei… iubirea… pianul… voluptăți de tot felul… și un cuier încărcat de costume de tot felul, din care cel al Arlechinului nu lipsește, și oglinzile lui Sturmer din spectacolul făcut aici de Vlad Mugur, Așa este, dacă vi se pare, și muzica aiuritoare a lui Vasile Șirli, dar și acordurile din „ Titus“ sau parcă și țambalele din Phaedra, și nunțile, voalurile albe, numeroase, din final, desigur, nu chiar cincizeci ca în Danaide… și ploaia, ploaia care își bate ritmul deasupra capatelor noastre, pe „acoperișul“ imaginat de Purcărete ca un fel de pînză imensă. Se aud picăturile cum cad. Se strîng, ca la țară, sau ca pe străduțele pustii ale orășelelor de provincie, în jumătăți de jgheaburi prăpădite care dau într-o găleată, și găleata într-un butoi… atîtea vise mă trag în toate părțile. Nu plouă deloc, e cald, e foarte cald și amintirile s-au isterizat de caniculă și urlă în mine ca cicadele de pe Acropole.
Pentru mine, Silviu Purcărete este gustul teatrului pur pe cerul gurii. Aromă care te îmbată de tăria inteligenței lui sclipitoare și de puterea viselor lui. Care, uneori, coboară din mintea lui, pe scenă. Spre norocul nostru.