Dintre multele și variatele evenimente care au marcat și continuă să marcheze Sezonul România–Franța 2019, am urmărit cu mult intres două dintre ele, primul aparținând artei dansului, eveniment desfășurat la Teatrul Odeon și datorat artistului iraniano-francez Ali Moini, iar cel de al doilea legat de arta fotografiei și a filmului documentar, prezent în cadrul unei expoziții, închinate lui Eli Lotar, la Muzeul Colecțiilor de Artă din București.
Centrul Național al Dansului Bucuești, în colaborare cu Institutul Francez din București și cu Teatrul Odeon, au prezentat un performance conceput la Montpellier Danse Festival, în 2016, de către artistul complex care este Ali Moini, muzician și actor, performance cu un lung titlu, MAN ANAM KE ROSTAM BOVAD PAHLAVAN, inspirat de un proverb iranian, despre un erou legendar, Rostam, din mitologia persană și care se traduce Moștenirea gloriei mele este prin Rostam. Neavând acces direct la susnumita mitologie, ne-am mulțumit cu succintele prezentări din program și, pe prim-planul receptării, s-a situat urmărirea cu mult interes a performance-ului văzut pe scenă. Acolo, un om și un robot scheletic, ambii conectați prin numeroase fire de fiecare încheietură, se mișcau continuu, între ritmurile de mișcare ale celor doi, exitând o continuă corespondență. Tot programul ne informează că Ali Moini se folosește de figura legendară a lui Rostam pentru a denunța un proces de uzurpare, prin care cineva mimează calitățile unei alte persoane, căreia îi preia chiar numele. Urmărind mișcările omului, concomitente cu cele ale mașinăriei scheletice, era, într-adevăr, dificil de stabilit cine pe cine conducea și în ce măsură artistul se robotiza, iar mașinăria se umaniza, căci unele dintre mișcările acesteia sugerau flexiuni ale membrelor și ale întregului corp scheletic cât se poate de asemănătoare cu cele ale unui corp uman. Mai mult chiar, pentru ca apropierea să fie cât mai mare, la un moment dat artistul a început să atașeze pe unele porțiuni ale scheletului bucăți de carne, ceea ce, personal, mi-a creat o stare de inconfort psihic. Dar, odată cu acest moment, scheletul a început să se dezmembreze, părțile sale continuând să se miște, dar din ce în ce mai dezordonat, pe măsură ce se desprindeau de întreg. Mulți dintre spectatori – așa cum a reieșit la discuțiile de după spectacol – și-au imaginat o poveste, fapt firesc, căci omul caută întotdeauna să dea sens unui demers, cu atât mai mult unui demers artistic. Ali Moini a negat însă că ar fi construit o poveste, spunând că lasă totul pe seama imaginației spectatorilor săi. Întrebările pe care mi le-am pus eu au fost de altă natură. Omul, înconjurat din ce în ce mai mult de mașinării de tot felul, a ajuns la stadiul în care să simtă nevoia să își ia ca partener tot o mașinărie? Atât de tare i s-au uscat spiritul și sufletul? Oricum încercarea de a îmbrăca porțiuni din scheletul metalic cu carne ( a cărui animal?), a avut ceva morbid, declanșându-mi emoții negative. Fără de margini este libertatea artistului și fără de margini jocul imaginația sale. Dar oare creatorul contemporan este întru totul conștient de porțile infernului pe care le poate deschide?
*
Eli Lotar este numele expoziției și implicit al artistului evocat în expoziția deschisă la Muzeul Colecțiilor de Artă, în cadrul aceluiași parteneriat româno-francez. Expunerea creațiilor fotografice și filmice ale lui Eli Lotar a fost gândită de curatorii Damarice Amad de la Centre Pompidou și Pia Viewind de la Jeu de Paume, coordonatorul programului fiind Ioan Cristescu, directorul Muzeului Național al Literaturii Române. Iar legătura între cultura franceză și cea română și între fotografie și literatură este faptul că Eli Lotat – Eliazar Lotar Theodorescu – este fiul lui Tudor Arghezi, fiu de care nu s-a vorbit la noi aproape deloc și care a trăit alături de tatăl său la București până în 1924, când a revenit la Paris, orașul unde se născuse în 1905. Conturarea profilului său artistic și apartenența sa la avangardă, în perioada dintre cele două războaie mondiale, a ieșit la iveală însă relativ tîrziu, la începutul anilor 1990, când a avut loc prima retrospectivă închinată acestuia, la Centre Pompidou. Aici, la Muzeul de Artă Modernă, se conservă în prezent arhiva și fondul atelierului fotografului, care au servit ca material pentru prezenta expoziție de la București, căreia i s-au alăturat și fotgrafii din colecții particulare. Ulterior întoarcerii la Paris, Eli Lotar s-a împrietenit cu Germaine Krull de la care a învățat meseria de fotograf și a ajuns curând unul dintre fotografii avangardei pariziene, publicând în reviste cum ar fi VU, Jazz și Arts et métiers și participând la mari expoziții internaționale, precum Fotografie der Gegenwart, Film und foto sau Salon de l’Araignée. Pezenta expoziție bucureșteană, ne spun curatoarele, pune în evidență mai multe laturi ale contribuției fotografului, dar și ale cineastului, la Noua Viziune avangardistă de la finele anilor 1920, care socotea că fotografia era un instrument al revelării lumii. Și, într-adevăr, expoziția de la Muzeul Colecțiilor de Artă ne pune în fața unor obțiuni aparte ale ochiului fotografului, care se oprește asupra detaliilor unei locomotive, descentrând subiectul și luând detaliul în gros-plan și dându-ne astfel impresia că locomotiva ne privește prin ochiul farurul ei. Altădată, apelează la unghiuri de vedere neobișnuite, verticale – de la fereastră camerii sale în jos – sau coborâte la nivelul solului. Oricum, ochiul artistului fotograf se îndreaptă preferențial spre peisajul urban și industrial, care devine interesant prin ritmurile liniare pe care reușește el să le surprindă.
Opțiunile sale politice – membru activ din 1932 al Asociației Scriitorilor și Artiștilor Revoluționari – se citesc într-o serie de fotografii documentare sau în filmul din 1945, Aubervilliers, proiectat și el în expoziție, film făcut în plimbările prin suburbiile Parisului, în cartiere muncitorești. Aplecându-se asupra locuințelor insalubre și asupra locurilor aride, pline de bolovani în care se jucau copiii acestor oameni, le îmbracă totuși într-o boare de poezie, prin voioșia firească a vîrstei celor mici, înrudindu-se astfel, prin fire nevăzute și probabil neconștientizate cu versurile tatălui său, care „din bube, mucegaiuri și noroi“ iscase noi forme de frumusețe. O altă fațetă a personalității fotografului este revelată de fotografiile făcute în situri arheologice și publicate apoi în reviste sau alături de textele unor prestigioși specialiști, precum Jean Cassou sau Le Cobusier, într-o vreme când arta modernă era tot mai interesată de artele preistorice și antice. Nici lumea music-hallul-ui și a teatrului nu i-au fost străine, portretizând actori și dansatori și colaborând chiar cu Antonin Artaud și Roger Vitrac la fotomontajele de la Teatrul Alfred Jarry. Și seria sa de colaborări se încheie într-o formă mai specială, cu sculptorul Alberto Giacometti, în prima jumătate a anilor 1960, când Lotar îl fotografiază pe Giacometti și Giacometti îl sculptează pe Lotar.
Prezenta expoziție de la Muzeul Colecțiilor de Artă, se înscrie printre cele mai fructuoase colaborări româno-franceze, din cadrul Sezonului 2019, deschizându-ne un orizont cultural complet ignorat anterior.