Răsfoind revistele literare

În urmă cu câteva luni revista Orizont a început să publice în fiecare număr al său câte un poem semnat de Eugen Suciu. Semnalăm această rubrică de poezie, întrucât autorul este un poet care știe ce expresivitate extraordinară stă ațipită în cuvântul poetic și se pricepe, totodată, să scoată la iveală această expresivitate în construcții verbale ca niște filigrane. Iată, ca probă, poemul pe care-l putem citi în numărul 6 al lunarului din Timișoara: „Cu cât îmbătrânești/ lumea devine mai mică/ se aude tot mai încet/ și parcă numai pe dinăuntru// în casa ciupită de vărsat/ genunchii grei/ ai numismatului/ plantează în podele/ entarsii/ cu mongolfieri și feline// în fiecare dimineață/ un hipoacuzic/ desenează cu mâinile în aer/ horoscopul spasmodic/ al apocalipselor cotidiene“. În Steaua nr. 7, scriind despre cea mai nouă carte de proză a lui Mircea Cărtărescu, Melancolia, Victor Cubleșan face aceste observații care ne rețin atenția: „Fără îndoială, în momentul de față, autorul despre care este cel mai dificil să scrii este Mircea Cărtărescu. Și asta mai ales din cauza soclului impunător pe care a fost amplasat scriitorul, cu multă solemnitate, de un număr destul de mare de ani și care îl izolează aproape total de o receptare pe cât posibil obiectivă, lăsându-l pradă unor reflexe tot mai mult clișeice. Discuția despre clișeizarea și osificarea clasicilor literaturii noastre încă nu și-a stins ecourile în timp ce prezentul aruncă o nouă provocare în arenă, cea a noilor clasici. Este o discuție spinoasă și extrem de complexă care nu își are locul într-o simplă cronică, dar contextualizarea în acest caz prezintă o pondere cel puțin atât de mare cât cea reprezentată de analiza critică directă a textului. Cred că în lipsa unei distanțe temporale suficiente este imposibil de încercat un diagnostic pertinent, abia peste câteva decade putându-se pune în discuție, cu o minimă obiectivitate nemimată, amplitudinea figurii autorului care în prezent domină autoritar topul preferințelor critice din România.“ Ne-am bucurat să vedem în revista Arca (nr. 4-5-6), că efectul de ecou funcționează nu doar dinspre alte publicații înspre revista noastră, ci și dinspre România literară înspre alte publicații: căci revista din Arad reia și propune cititorilor Lista canonică, 100 de poeți în 100 de ani (1918 – 2018), care reprezintă o parte din proiectul amplu inițiat de revista noastră și aflat actualmente în desfășurare (e în curs de realizare sondajul privind critica, istoria literară și eseistica). În același număr al revistei Arca, am remarcat numărul mare de comentarii critice consacrate aparițiile editoriale recente: astfel, am numărat nu mai puțin de 24 de cronici, recenzii și comentarii critice! În acest mod, o revistă literară, e de subliniat, își îndeplinește principala ei menire: aceea de a judeca, de a valoriza critic literatura română. Fără această selecție critică, orice literatură ar fi un sac fără fund unde toate scrierile, fie ele geniale, bune, oarecare sau penibile, ar fi aruncate de-a valma și ar sfârși în beznă.