Grădina fictivă

Atunci când îmbină două simboluri specifice materiei (grădina și piatra), Nikos Kazantzakis nu vrea decât să creeze un cosmos verde, care aparține și ocrotește popoarele asiatice. Cu toate acestea, o grădină nu trebuie să fie uitată în propriul centru de existență, ci are nevoie de un grădinar pentru a-i cunoaște rostul. Piatra din grădină trebuie prelucrată prin meșteșug, adică prin intervențiile și demersurile lumești, care aduc un plus de cunoștințe și experiențe omului. Astfel, Kazantzakis conturează și oferă formă acestei pietre. Grădina de piatră este, iată, o metaforă a spațiului ermetic, protejat, unde găsim refugiul în brațele purității Mamei Natură, o așezare armonioasă pentru trup și suflet.

Ne confruntăm din nou cu imaginea europeanului însetat de curiozitate plecat pe tărâmuri cât mai îndepărtate de casă, spre un topos lasciv de această dată, al freneziilor, unde orice dorință crepusculară a visătorului este satisfăcută, iar fructele oprite pot fi gustate pe îndelete pentru că în porturile orientale, fructele și zeii se aseamănă ca frații (p.13).

Pe alocuri, Kazantzakis ironizează conflictele rasiale, care împart oamenii în sertare și fișe ca pe niște mere în aprozarul unui vânzător, și recunoaște cu tristețe că până și iubirea față de o femeie de altă culoare este dureroasă. Culoarea înseamnă veridicitatea și puterea poporului. Asiaticii pe care îi întâlnește în calătoria sa privesc sceptic și chiar zeflemitor ideile unui occidental pe tărâmurile dragonilor roșii: (…) albii și ideile lor albe: libertate, egalitate, fraternitate… Himere creștine…virtuți vegetariene (p.17).

Vizând sfera spirituală, firul acțiunii este trepidant, extatic, asemenea priveliștilor Orientului, însă evenimentele sunt descrise cu circumspecție. În linii mari, cartea nu este decât un șir bogat de stări care mai de care mai pitorești, ce țin de sfera realului, ezotericului, metafizicii etc.

Kazantzakis vrea să scrie sinestezic, dar este copleșit de toate simțurile umane, cei cinci tigri flămânzi pe care nu îi poate îmblânzi și cuprinde în aceeași simbolistică. Când se află sub influența scenariului natural, mai precis a templelor înconjurate de arbori mari până la cer și statuizâmbitoare, toate celelalte simțuri sînt înghețate pentru că perfecțiunea este absorbită numai de ochii lui: Îmi deschideam ochii de lut cu un fior de neliniște. Devoram Japonia în floare, orașe, sate și grădini misterioase, și ieșeam cu sufletul încărcat de polen (p.26), sau atunci când sunetele ademenitoare ale orașului îl cheamă în mrejele sale, ochii și mâinile care percep realitatea devin victimele unei frumuseți inefabile.

Fluxul memoriei involuntare intervine ca o marcă a conștiinței umane în toate experiențele autorului, deoarece un jurnal de călătorie nu se poate numi astfel fără comparații ulterioare și aduceri aminte despre viața și mentalitatea locului natal, adesea diametral opuse față de regiunile pe care le cutreieră.

Marele talent a lui Kazantzakis este acela de a face din opera sa un vast bazar al cuvântului dominat de idei spirituale, în care confucianismul și budismul sînt stâlpi de temelie, descrieri fine, care surprind frumusețea picturală a lumii asiatice, personaje criptice, în special femeile care îl ademenesc într-un joc al seducției datorită înfățișării lor discrete, aproape fantomatic surprinsă cu un zâmbet viclean: Și pe dată femeia s-a mișcat, s-a ridicat pe jumătate, ca și cum era smulsă deodată din letargie, și-a dat capul livid pe spate și a început să cânte. O vedeam în lumina verzuie a lunii, cu capul înălțat, ca o viperă“  (p.107).

În mare, scrisul lui Kazantzakis are alura unui lirism profund, contemplativ, plin de cromatică și confesiune, înclinat spre imaginea unui poem dominat de voluptate și însuflețire, care scapă de sub control. De aceea, pe alocuri, absorbit de noutate, în definitiv de tot ceea ce se află în jurul lui, autorul nu mai are vigilența cuvintelor cu care dorește să exprime lumea exterioară, ci reveria cuvintelor lui devine prea vaporoasă, cuvintele sunt sacadate, despărțite unele de altele și cusute mai apoi cu ață albă: Încet, flacăra scade, pântecele materiei se răcorește, piatra se mișcă, se sfărâmă și din pământ urcă, tremurând, o frunzuliță verde (p. 120).

Rasele mongoloide  se află într-o schimbare continuă, iar acest crescendo alarmant al modernității pare că distruge puritatea originară. Gheișele, evantaiele și chimonourile japoneze sînt pe cale de dispariție. În aceeași situație se află și cultura Chinei, care se află într-un proces de disoluție când fardul cade de pe obrajii săi. Tot ce mai rămâne din ea sînt inelele de jad. Aici este surprinsă imaginea unei societăți în care vechiul și noul sînt obligate să coexiste într-un fel sau altul pentru o bunăstare generală.

Apar și mărci ale unui erotism lipsit de trivialitate, cuminte, surprins în două culturi asemănătoare și totuși atât de diferite: chinezoaica Siu-Ian este femeia care păstrează încă tradițiile, însă totodată se gândește și la modernizare, iar japoneza Joshiro oglindește imaginea femeii din secolul al XX-lea, emancipată și încrezătoare în oportunitățile evoluției. Deși, cele două sînt diferite din punct de vedere ideologic, ambele au un farmec aparte pe care naratorul îl remarcă încă de la început. Iată, o altă dovadă a necesității de tradiție și evoluție pentru inima omului.

La un moment dat, Buddha, acest vierme de mătase uriaș, intră în contradicție totală cu Dumnezeul creștinului, îngenuncheat de trup și de spirit, plin de răni și de noroi. Și totuși, același Dumnezeu e și Buddha și anti-Buddha: un eșafodaj armonios de silogisme și de speculații. Nu e nici bărbat, nici femeie, maculat sau imaculat, ci nimic și toate la un loc. Pentru Kazantzakis, Dumnezeu este o entitate atotcuprinzătoare, o necesitate a Universului, pus pe seama lucrurilor mai puțin frumoase din lume: Dumnezeu n-a fost niciodată creat din fericire, din bunăstare și din glorie, ci din rușine, din foame și din lacrimi (p. 228). Când analizează divinitatea din perspectiva umanității, pentru Kazantzakis devin din ce în ce mai clare cuvintele lui Confucius: Știu de ce feri­ci­rea e atât de rară în lume: idealiștii o pla­sează prea sus, materialiștii prea jos.

Fără doar și poate, Kazantzakis abundă de o sensibilitate aparte pentru cuvintele descriptive, în special cele referitoare la afect și intelect, iar acestea devin frâiele cu care explorează și scoate la iveală nebuloasele ființei umane puse față în față cu tot ceea ce îi este străin.