În viața de zi cu zi, orice promisiune este superfluă. Când pretinzi cuiva să-ți dea cuvântul că-ți va îndeplini o dorință înseamnă că lași omul fără cuvinte și fără posibilități reale de a o îndeplini. Dacă prețuiești un om, nu-l pui într-o astfel de situație pentru că ai încredere în el, știi că va face lucrul care îi stă în putință. Iar de nu poate, degeaba promite. Înotând în mlaștina asigurărilor binevoitoare, riscăm să nu mai știm câte îmbucături din viață înghite ficțiunea. Pentru că o promisiune nu este nimic altceva decât ficțiune pură. A promite înseamnă a intra până peste cap în eresuri și, cu siguranță, în erezii, a te lăsa înlănțuit de cuvinte în detrimentul acțiunii. Iată o certitudine: este mult mai greu de realizat un fapt promis decât unul care nu stă sub greutatea legământului.
În plan estetic, lucrurile sunt nuanțate, cel puțin dacă ne referim la Jovan Zivlak. Născut în 1947 la Nakovo, cu studii de literatură sârbă la Novi Sad, autor de poezii și eseuri traduse în mai multe limbi, printre care, iată, și româna, se poate spune că Zivlak se bucură de o notorietate binemeritată. Recenta apariție editorială de la noi, Sub nori, însumează mai multe atitudini auctoriale, o paletă largă de mesaje cărora le-am căutat un numitor comun. Acesta poate fi spectrul promisiunii, cu toate conotațiile ei, de la drapaj teatral la entitate filosofică.
Între poezia ca promisiune și promisiunea poeziei este o distanță ca de la cer la pământ. Prima sintagmă anunță disponibilitatea scribului de a descâlci lucrurile cu ajutorul poeziei, în timp ce a doua, deși pare ecoul celei dintâi, face drumul înapoi, deleagă poezia cu puteri discreționare: să încâlcească lucrurile la loc. Într-o viziune speculativă, acestea pot fi cele două limite ale exprimării poetice pe care Jovan Zivlak și le-a ales.
Dar nevoia de a descâlci lucrurile este subminată de viziunile frânte pe care le furnizează realitatea, de parcă evenimentele se petrec într-un unghi mort. Temerar, poetul merge până la descompunerea sensurilor pentru a intra în adâncul lor, ca ultimă încercare de a reface viziunea, evitând reflectarea mincinoasă în „ochii fermecați“ (coborârea). Retragerea în umbre se realizează cu îndoială și în ralanti din teama de a nu anula făgăduința: „oare am fost acela care/ cobora în întunericul umed/ în fricile/ care îmi vor schița chipul./ erai în alte lumi/ pe o stradă prăfuită printre strigătele mele/ și printre tați și mame care închideau ușa/ și care cântau despre promisiuni./ te-am întâlnit într-o clipă ca și cum te-ai fi aplecat/ ca să mă chemi și să-mi predai tristețea/ ce ne va lega./ ce-i aia ce-a fost și ce nu putem îndepărta/ și ce ne va despărți/ și lega așa cum se leagă/ necunoașterea de cunoaștere./ acum ai plecat și îmi amintesc/ ce voi lua în brațe/ ce mă va cuprinde și mă va salva“ (pe o stradă prăfuită. printre strigătele mele); „scribul așeza butuci/ într-un cămin/ în celălalt ardea focul și nu se știa/ care din întâmplare nu era adevărată/ și cine naiba/ mi-a împins mâna/ să le descâlcească pe toate“ (scribul).
Numai uliul coboară în picaj, cu lăcomia lui de a prinde și a înghiți (coborârea). Însă umbra pe care o lasă arată că poezia nu e un simplu joc estetic, ci un instrument de înțelegere a lumii, de sfâșiere a iluziei. Coborârea e un fel de moarte, dar să nu uităm că Georges Bataille, în Erotismul, numește moartea „tinerețea lumii“ dat fiind că, sub aspectul ei înspăimântător, ascunde un puternic impuls de înnoire. Făcând translația în universul lui Jovan Zivlak, moartea este suprema promisiune, o vocație a cunoașterii dusă la extrem. Dar este și un teatru al umbrelor de ulii alcătuind o tramă sinistră.
În spatele versurilor stă mereu un om, „adâncurile păstrează/ ceea ce sufletul nu-și amintește“ (samarkand). Ești tu, prins într-o competiție, gâfâi surd și alergi pe cale pentru că nu vrei să mori. Eros și Thanatos sunt doi ulii care îți ciugulesc plămânii. Respiri atât de greu, odihnește-te! Cei doi ulii de care fugi sunt în tine, nu poți scăpa. Doar odihnește-te, lasă-ți capul pe o piatră și gemenii înaripați născuți de sufletul tău se vor odihni și ei. În timp, vei cunoaște tinerețea.
Lumea în care suntem pierduți manifestă o mișcare pulsatilă, de atracție și respingere față de centrul promisiunii, ceea ce sporește dificultatea. Poetul nu-și ascultă instinctul de conservare, se aruncă în luptă fără platoșă, ca un uliu, în dorința autoscopică de înțelegere. Astfel, poezia este o aventură pe cât de fascinantă, pe atât de periculoasă pentru că, îndreptând acest fascicul nemilos al inteligenței asupra propriului sine, e posibil ca eul auctorial să se autodizolve în actul spunerii, de o elevație greu de suportat. „și ne era tot mai neclar/ care gură se deschide și care se-nchide/ umbra a devenit trup/ iar cuvântul semăna tot mai mult cu o apă/ subterană“ (tălmăcirea gurii). Gura e cea care face promisiuni – gura scribului și a poeziei – deci este cea care anunță viitorul, nu-i așa?, dar tot ea vânează, macină și înghite, aruncă în trecut. Gura este răscrucea timpurilor și a realităților posibile pentru că ce este promisiunea dacă nu o tălmăcire a realității, devenită brusc răstălmăcire? Multe promisiuni înseamnă multe (răs)tălmăciri din care rezultă un surplus de realități. În gura scribului, amenințată de sicitate, există și nu prea un Dumnezeu minuscul, o posibilă salvare, dar una rapace ca o balenă care te înghite pentru a te scăpa de la înec. Există, mai ales, o limbă sărată, asasină: îi arde cerul.
Gura poeziei promite multiplicarea simțurilor până la receptarea unor țipete expresioniste. „îi voi închide gura“ (cușca), amenință poetul. Ușor de spus, imposibil de făcut pentru că gura poeziei este un cerc perfect și, ca orice creație inteligentă, își învață mecanismele de autopropagare în universul contiguu hrănindu-se din propriul trup pe cale să dispară. Metafora cercurilor revine insistent probabil pentru a sugera că lucrurile sunt rotunjite prin cunoaștere: „cunoașterea e sfârșitul tău e/începutul tău/ dar lumea este ca o scoică/ în care se aude aproape un vuiet/ asemănător cu altele dinainte“. Cercul perfect e un fel de a-l aștepta pe Godot, un fel de a striga fără să fii auzit, un fel de a trăi fără să fi trăit. Scoica, antinomică, este un cerc imperfect, dar creează cercuri perfecte așa cum numai o promisiune poate fi, adică niște vuiete identic repetabile. Și aici începe trădarea! Vuietul scoicii indică traseul lui „încă o dată“, sugerează tendința megalomană a lumii de a reitera trăiri năvalnice, morți în reluare, vorbe goale luate drept promisiuni solemne. Avem de-a face cu „o creatură măruntă/ cea care înmulțește chipurile“ (izvor). Toate aceste reveniri prin reproducere și proliferare nu sunt simple artificii tehnice, nici insinuări retorice, ci au un scop clar: acela de a da densitate informației, de a consolida cunoașterea, de a apropia scribul de realitatea promisiunii lui.
Nici gura poeziei nu se lasă, cea care, imperativă, determină mâna poetului să se miște într-un sens surprinzător. Mesajul o ia înaintea textului, se îndepărtează de principiul estetic al artei pentru artă, discursul devenind un instrument al gândirii binevoitoare, cu dese inserții în social. Dar să nu fim încrezători! Aici apare figura Întunecatului fiu, cel care determină cufundarea în umbre, una lentă, perfidă. Acest Fiu întunecat mai poate fi socotit tânăr?! Este în orice caz unul excentric, amintind de Întunecatul April al lui Emil Botta.
Ah, temuta noapte din care nu poți să ieși decât sfâșiat, distrus, mutilat pe vecie. Dacă ulii tăi s-ar rătăci în ea, ce s-ar întâmpla cu ei? Și ce s-ar întâmpla cu tine? Nu pot să-i urmăresc cu imaginația la fel de ușor cum îi văd îndărătul coastelor tale înfruptându-se pe îndelete, dar cred că și ei s-ar simți schingiuiți, iar tu, rănit de moarte, i-ai urma.
Da, mă întorc cu gândul la tine. O întoarcere deloc frivolă pentru că vorbește despre umanismul din noi, despre condiția răsucită a răbdării. Te privesc în ochi. Nu vreau să te sperii, nu sunt un mesager, ci un simplu om care a depășit granița făgăduinței.
Viața este o promisiune, din acest motiv ne îmbată. O ființă umană pe care o întâlnim la un moment dat este o promisiune. Și ne face să tresărim. Poezia este mama tuturor promisiunilor. Ea poate totul și oferă totul.