Romanul Chihlimbar al lui Cătălin Pavel, sub intenția de a prezenta o biografie ficțională a lui Josquin des Prez (și în linie directă cu acest tip consacrat de roman postmodern, cu cîteva reprezentări deja celebre precum Disaster Was My God sau The noise of Time) voalează un omagiu adus trecutului prin limbă și cultură, dar mai ales prin umanitatea personajelor. După turnúri salvate de la superficialitate doar de împestrițarea aproape dementă a lui Josquin, întîmplarea îl înfățișează din ce în ce mai mult ca un bufon tragic. Vigoarea de june călător din incipit se destramă, în mod paradoxal, în măsură haotică, cu totul opusă cîntecelor sale de ghitară (sic!) flamandă, odată cu (re)găsirea dragostei intacte din tinerețe. Așa cum admite însuși autorul: „eu am vrut să îi dau înapoi carnea, concretul, pentru că nu poți îmbrățișa o abstracțiune”. Nu umanul lipsește de aici, ci verosimilul – care, de altfel, trebuie să existe pentru a restrînge nuanța dominantă de fantasmagorie.
Ceea ce e de apreciat și, de altfel, poate ceea ce dă cea mai multă substanță romanului, dincolo de melancolie, este plasarea într-un peisaj de Orient decăzut, dar care păstrează acele dulci vestigii ale spendorii vechi. Spațiul, mai mult decît acțiunea, dă veridicitate personajelor („timpul era ceva ce se înțelegea doar după ce buchiseai bine spațiul”). Dezlînarea care la început pare că va spirala și distruge inevitabil acțiunea, ajunge să reveleze așteptarea de care vorbea Matei Călinescu, anume aceea „a miracolului, a semnificației regăsite”. Călătoria trubadurului nu e nici una de căutare a adevărului, dar nici a consolidării sinelui. Aceasta e centrată, alunecă dinspre și înspre dragoste. E calea spre ruină, în opinia personajului Dimitrie Cantemir care anunță fără emfază: „Bărbatul, pentru a reuși un faliment tradițional, e obligat să aleagă geniul și femeia, în nici un caz înțelepciunea”. Și totuși, Josquin nu e „falimentat”, dar, sigur, nici salvat, nici de ajungere, nici de plecare de lîngă femeie, care par doar necesități în combaterea stagnării, iar nu a unor alte afecțiuni.
Romanul e un iureș de elemente culturale (din nou, ca într-un bazar oriental), dar mai ales de sentimente. Poate ceea ce este mai cu seamă frustrant este că niciun simțămînt nu apucă să se coaguleze. Linia narativă e mereu schimbată. Cadrele afective (nu neaparat cele ale acțiunii) se schimbă și ele cu rapiditate. Avem de a face cu un efect cinematografic, se poate spune. Comicul e ajutat de acest artificiu, deși el conferă și superficialitate care, prin intenția ironică a scriiturii, e parțial dorit, deși poate nu și în momentele de reflecție filozofică. Pe de altă parte, acest ludic constant face deliciul lecturii tocmai prin bariera pusă în calea închegării – cititorul e purtat de la cadru la cadru într-un exercițiu constant și incitant de imaginație. În treacăt fie spus, acest joc, marcat de elemente suprarealiste și absurde, aduce aminte de scriitura lui Boris Vian.
Mai presus de a fi un roman parodic cavaleresc, Chihlimbar este, chiar dacă nu în mod deschis, unul de dragoste – poate cea mai bine conturată și cea mai veridică dintre teme. În naivitatea aproape copilărească, dragostea – acolo unde e portretizată cu insistență – rămâne sfîșietoare. Dilema tragică între a iubi sau a căuta nuanțează foarte bine angoasa plină de disperare, care, deși (de)jucată de aparentul laissez-faire al personajelor, potențează această iubire rămasă ad infinitum incompletă, trunchiată, aș zice.
Firul roșu ce leagă romanul, laitmotivul chihlimbarului, apare, din păcate, țipător, folosit mai degrabă doar de dragul de a avea un element unificator. Sigur, este evidentă intenția de a marca temporalitatea printr-o capsulă, la fel ca aceea de a înnoda destine despărțite de vremuri (de altfel, sînt menționate în trecere și elemente ale efectului fluturelui, care au același rezultat), dar forțată într-un mod stîngaci în linia povestirii. Cu toate astea, în contrast vine chiar vocea metanaratorului din deschiderea cărții cu o sensibilă fixare a iubirii și a amintirilor sale în piatră pentru păstrarea intactă în chihlimbar. Acolo, chiar farmecul metafizic al lumescului poate rămîne nestins. Poveștile sale, venite parcă dintr-o epocă de aur, sînt nu doar recuperate, ci și transmise mai departe. Lucrul e lăudabil, dar, din păcate, ele nu mai pot fi „trăite” de cei care nu aparțin aceluiași orizont de așteptare. Sau autorului, dacă e până acolo.