Două epoci

Am analizat în câteva rânduri de ce este legitim și logic să vorbim despre o nouă epocă literară după decembrie 1989, iar acum voi relua, pe scurt, demonstrația. Revoluția din 1989, parte a mișcărilor din întreg „lagărul socialist”, a pus capăt unui regim totalitar instalat pe deplin la finele lui 1947 (când a abdicat forțat regele Mihai) și care, în ambele lui faze, cea dejistă, de obediență față de U.R.S.S., și cea de „independență” sub flamura ceaușist-naționalistă, s-a substituit societății. În epoca literară marcată, la propriu și la figurat, de regimul trecut, literatura (romanul în special) a preluat câteva dintre funcțiile-cheie ale științelor socio-umane: nu sub raport discursiv (fiindcă ficționalul urmează o altă logică decât cea a discursului științific), ci prin transformarea unor puncte de inflexiune socială și istorică într-o tematică și o problematică romanescă. Un singur exemplu: în timp ce propaganda regimului, denaturând adevărul istoric, ar fi impus un șir de sărbători oficiale derivate din evenimente ce ofereau posibilitatea auto-celebrării comuniste, romancierii veritabili ai epocii trecute recuperau în proza lor anume acele momente din istoria recentă a României care arătau ori sugerau exact inversul tezei oficiale. E adevărat că această recuperare romanescă a adevărului istoric și politic, social și societal, nu s-a putut face în interiorul aceleiași perioade, ci abia în cea următoare, atunci când miza romancierilor s-a suprapus politicii lui Ceaușescu de delimitare față de „erorile” lui Dej. Că Nicolae Ceaușescu participase, chiar cu arma în mână, la erorile lui Dej, fiind un factor de răspundere în procesul criminal al colectivizării, nu a mai contat. Romane curajoase ale colectivizării au apărut la noi abia în perioada post-dejistă. Între volumul al treilea din Cronică de familie de Petru Dumitriu și Moromeții, II, de Marin Preda, sunt diferențe semnificative. Primul urmează punct cu punct indicațiile ideologice ale anilor 1950, servind din plin politica oficială a perioadei Dej și participând, așa zicând, literar la naționalizare, la colectivizare, la denunțarea burghezo-moșierimii. Al doilea, apărut în 1967, profită la maximum de liberalizarea de la începutul perioadei Ceaușescu, oferind o imagine totalmente diferită, problematică, tensionată chiar, a colectivizării și atribuind unui personaj tânăr și idealist (Niculae) rolul ingrat de a o susține teoretic. O a doua diferență importantă e legată de modul în care se asumă nu numai recuperarea romanescă a adevărului istoric (falsificat de Petru Dumitriu, restabilit de Preda), ci însăși perspectiva din care e construit romanul. În volumul al treilea din Cronică de familie, ca peste tot în proza ideologizată din regimul trecut, personajele sunt niște fantoșe, evoluând nu în logica realistă a reunirii unor date biografice, a unui context, a unui caracter și a unei psihologii, ci pe linia ușor de recunoscut a „bifării” tezelor partinice. În schimb, în volumul doi din Moromeții, Preda oferă perspectiva dominantă comunității vechi din satul de câmpie, privind reprezentanții noii autorități ca pe niște venetici, de nu se știe unde apăruți. Comunismul este văzut, prin strategia de o viclenie și un curaj incredibile ale lui Preda, din exteriorul lui, cu silă, cu mirare, cu uluire țărănească. De unde or fi apărut toți oamenii ăștia? se întreabă personajele din Moromeții, II; iar veneticii aducând comunismul și făcând colectivizarea sunt tocmai reprezentanții regimului și ai perioadei Dej. Iată cum un cititor tânăr de azi poate recupera adevărul istoric și social dintr-un roman apărut în epoca anterioară, în condiții de cenzură și control partinic. A face distincția între talentul prozatorului (evident și la Petru Dumitriu, și la Marin Preda) și necesitatea interiorizată de a servi literar regimul (la primul), respectiv de a-l contra subversiv (la al doilea) devine un act critic firesc.

Nu mai puțin interesant este să vedem, fie și sintetic, cum s-a recodificat proza românească după 1989, în epoca nouă, atât de diferită de cea anterioară. (Într-o paranteză, nu pot să nu observ că nostalgicii anilor ceaușiști care suspină spunând „Era mai bine pe vremea lui Ceaușescu!” conștientizează mai mult schimbarea societală decât anticomuniștii radicali pentru care, după Revoluție, „nu s-a schimbat nimic”.) Și cum un gen literar nu se transformă, după cum nu performează, „la comandă”, în bloc, ci prin autorii diferiți și originali de romane definitorii pentru fiecare dintre ei, voi utiliza lista canonică rezultată în urma consultării a treizeci de critici, cronicari și istorici literari și apărută în România literară. Ea e ca o hârtie de turnesol pentru evoluțiile, respectiv involuțiile autorilor noștri importanți, afirmați majoritatea în regimul trecut, și care au publicat o serie de cărți în ultimii treizeci de ani, în epoca nouă.

Nu intră în această discuție, fiindcă a trăit prea puțin după 1989, un scriitor precum Eugen Barbu, după cum nu intră autorii de opere memorialistice, testimoniale, care nu și le-au putut publica decât după Revoluție (N. Steinhardt, Ion D. Sîrbu, Nicolae Balotă, Ion Ioanid, Annie Bentoiu, Florin Constantin Pavlovici). Dar rămân ca elemente și subiecte de analiză scriitorii din generațiile șaizeci și post-șaizeciste, vârfurile acestor generații cu unul, două, trei titluri pe lista canonică.

O primă categorie o formează prozatorii care și-au dat cărțile majore înainte de 1989, în condițiile cenzurii, și care în noua epocă, a libertății, nu au mai fost la propria lor înălțime, deși au continuat să scrie și să publice. Bănulescu, Breban, Fănuș Neagu, M.H. Simionescu, D.R. Popescu, Buzura, Bălăiță, Țoiu, Agopian, așadar autori de mare originalitate și de formule diferite, vor înfățișa cititorilor din generațiile următoare acest paradox. Cum a fost posibil ca operele lor cele mai importante să fi fost tocmai cele apărute în regimul comunist? De observat că după 1989 „cade” cu acești autori nu un sector sau altul de proză (să spunem – „cade” proza realist-subversivă și rămâne nealterată proza artistă…). Întregul complex de reprezentări prozastice, de la stilul metaforic al lui Fănuș Neagu la cel cenușiu-realist al lui Buzura și de la evazionismul lui Agopian la miza social-politică și istorică a lui Țoiu, se vede mai rău ilustrat de aceiași autori care, în condiții incomparabil mai dure, scriseseră literatură mai bună. Aș spune că libertatea de opinie și de expresie câștigată după Revoluție i-a „năucit” pe acești scriitori valoroși într-atât încât momentul 1989 devine, dintr-un reper general-istoric, unul acut-bibliografic.

Într-o a doua categorie regăsim autori, tot așa, din mai multe generații de creație care s-au adaptat mai ușor la noua epocă, regăsindu-se, reinventându-se, continuându-se pur și simplu firesc în condițiile diferite de reprezentare, scris și publicare. Cosașu, Gabriela Adameșteanu, Ciocârlie, Cărtărescu, Ana Blandiana, Cimpoeșu, Crăciun, Chifu și-au confirmat, după 1989, nu numai datele personalității artistice, ci și locul în ierarhia literară. La ei, nu se observă o cezură între opera din regimul totalitar și cea din epoca liberală, fără ca aceasta să însemne un dezinteres al lor față de adevărul istoric și social din comunism. Libertatea le-a priit în egală măsură cetățeanului și autorului care, ca față și verso, compun fila unui om scriind. Ei dovedesc ceva foarte important, prin prisma investirii de sens în literatură. Se poate scrie bine și foarte bine, de către autori de varii formule artistice, atât într-un regim totalitar, cât și într-unul liberal; atât în condiții de cenzură și control, cât și fără acestea; atât într-o epocă în care scriitorul era un fel de „far” al publicului, cât și în epoca în care acest rol nu mai e necesar.

În fine, în a treia și ultima categorie, inevitabil mai restrânsă, intră autori din generațiile mai noi, mai exact, doi: Radu Aldulescu și Florina Ilis. Întrucât un canon operează cu certitudini, nu cu speranțe, pot aprecia ca justă inserția canonică a acestora; deși Aldulescu e într-o pasă neagră de ani buni, iar Ilis este în plin fuleu literar. Cei doi, și alții care vor mai intra pe listă, în anii următori, se vor fi resemnat deja cu evidența. Scriitorul român nu mai contează, astăzi, la nivel macro-social nu fiindcă o conspirație (eventual, iudeo-masonică) îi retează șansele, ci fiindcă o comunitate națională nu se mai salvează, într-o epocă democratică, făcând coadă la ultima carte a unui romancier curajos.

Chiar această încheiere este nițel emfatică, în codul mai degrabă al epocii trecute. Dacă un scriitor e scriitor veritabil, mie mi se pare de ajuns.