Lui Caragiale-tatăl îi place cuvântul piperat, cules de la mama lui, din praful mahalalei sau direct de la birt din gura unui mușteriu pe jumătate treaz, pe jumătate amorțit de băutură. Frazele lui, presărate cu o mulțime de ingrediente, tăvălite prin maioneză picantă și muștar, nu-și pierd, totuși, nici un gram din tăietura geometrică, ascuțită ambiguu pe la colțuri. Le poți împărți în propoziții și părți de propoziții, fără ca ele să piardă nimic sau aproape nimic din strălucirea lor. Căci, în esența lor, „cogitațiunile“ caragialiene pot fi reduse oricând la simple interjecții. Ca să simți savoarea trebuie ca tu însuți să te așezi la o masă și să petreci vorbind vrute și nevrute cu interlocutorii tăi ocazionali. Dar nu oricum, ci monosilabic. Abundența de virgule și de semne tari conferă cuvintelor din propoziția caragialiană vivacitate, dinamism abrupt și pișcături neaoșe pe limbă. Caragiale e un scriitor profund urban. Nici sub tălpi, nici în nări oricât de mult ai inhala aerul în piept nu simți mirosul pământului reavăn sau al ierbii abia încolțite, ci simți călcând sub tălpi doar caldarâmul dur, iar în nări miros de asfalt încins, de mititei arși pe jăratic și de tutun nu tocmai de cea mai bună calitate. Natura apare rareori în scrierile sale, iar natura umană e trasată din linii frânte, puncte de suspensie și tot felul de sincope. Și totuși, în ciuda trăsăturilor mai mult schițate, decât sculptate, lipsite în aparență de adâncime, personajele caragialiene prind contur în imaginația cititorului, unde capătă trăsături multiple, unele de-a dreptul abisale. Paradoxal, dar Caragiale-fiul, un personaj, am putea spune, sută la sută urban, un dandy de salon, își scrie opera sa capitală, Craii de Curtea-Veche, la țară. Te-ai aștepta ca frazele sale să miroase a pământ reavăn sau a ger. Paginile sale așternute cu atâta migală pe hârtie miros a pudră și a catifea stropită cu tot felul de parfumuri orientale prin care colcăie moliile și fluturii de noapte. Și totuși, deși se află la polul opus unul de altul, primul fiind un fel de avangardist avant la lettre, celălalt un romantic întârziat, atât Caragiale, cât și Mateiu au avut o influență covârșitoare asupra evoluției literaturii române din secolul douăzeci. Din primul, avangardiștii, în frunte cu Urmuz, au extras absurdul existenței și asperitățile de limbaj, din cel de-al doilea viziunea apocaliptică asupra lumii. În acest sens, pasajul din Pâlnia lui Stamate e revelator:“ Un apartament bine aerisit, compus din trei încăperi principale, având terasă cu geamlâc și sonerie. În față, salonul somptuos, al cărui perete din fund este ocupat de o bibliotecă de stejar masiv, totdeauna strâns înfășurată în cearceafuri ude… O masă fără picioare, bazată pe calcule și probabilități, suportă un vas ce conține esența eternă a lucrului în sine, un cățel de usturoi, o statuetă ce reprezintă un popă (ardelenesc) ținând în mână o sintaxă și… 20 de bani bacșiș… Restul nu prezintă nici o importanță. Trebuiește însă reținut că această cameră, vecinic pătrunsă de întuneric, nu are nici uși, nici ferestre și nu comunică cu exteriorul decât prin ajutorul unui tub, prin care uneori iese fum și prin care se poate vedea, în timpul nopții, cele șapte emisfere ale lui Ptolemeu, iar în timpul zilei doi oameni cum coboară din maimuță și un șir finit de bame uscate, alături de Auto-Kosmosul infinit și inutil…“ * scriam mai zilele trecute că în cercurile literare bucureștene – câte o mai fi rămas – opera lui Caragiale e privită ca un fel de biblie a poporului român. Din această biblie ca dintr-o cutie a Pandorei se revarsă, zi și noapte, tot răul societății românești. Dacă până-n 1989, răul acesta afecta în special păturile intelectuale din capitală, unuia revelându-se sub formă de Mitică pe jumătate pământean, pe jumătate luciferic, altuia sub formă de Rică Venturiano, altora sub formă de coana Joițica, de Jupân Trahanache, de Goe, de mamițica, de Ionescu, de Popescu, de Brânzovenescu, de Farfuridi, de Cațavencu sau în chip de Dandanache, însoțit de Cetățeanul turmentat, azi acest flagel nu bântuie numai capitala, ci s-a răspândit în toate provinciile și în toate târgurile mai mult sau mai puțin prăfuite ale micii și minunatei noastre patrii. Dacă dai, de pildă drumul, la radio, nu ai cum să nu auzi după o scurtă vreme un discurs farfuridian, dacă deschizi televizorul personajele lui Caragiale părăsesc micul ecran și îți năvălesc în casă. Dacă la televizor personajele marcate de morbul caragialian pozează în oameni politici trecuți pe la București sau la Bruxelles, ținând discursuri găunoase atât pe partea stângă, cât și pe partea dreaptă a micului ecran, odată scăpați de acolo se răspândesc cu viteza uluitoare a unui nor de lăcuste pe toate plaiurile țării, lăsând în urmă un pământ ars, presărat cu resturi de vegetație mirosind a litere de plumb scăpate din paginile noilor ziare. Nocivitatea personajelor lui Caragiale din era postmodernă afectează poliția, justiția, literatura, teatrul, mediul afacerilor, economia, biserica, școala, pușcăria, într-un cuvânt tot ce e viu și mort. Nu, nu vă încruntați sprâncenele: nu am greșit. Nici morții nu scapă de acest flagel. El bântuie în lumea asta, după care se refugiază, pentru un timp sau pentru totdeauna, în purgatoriul lumii de apoi. „Convingerea ce o am despre Caragiale“, scria Titu Maiorescu, „este că are una dintre cele mai vioaie inteligențe ce le poate produce natura, eclectic, bună memorie, momente în care această extraordinară vibratilitate celulară a materiei cenușii din creieri îl scoate mai presus de el însuși și-l face capabil de scrieri literare de mare valoare.“ Și Titu Maiorescu completează portretul lui Caragiale, ridicând un pic cortina și arătând o mică parte din fața nevăzută a autorului Scrisorii pierdute: „Din cauza acestei părți a lui eu închid ochii la toate celelalte, pe care însă le cunosc.“ Care o fi celelalte părți ale lui Caragiale nu e greu de bănuit. Criticul se referă la tarele caracter ale confratelui său literar. Dar fără aceste tare, Caragiale nu ar fi reușit să pătrundă în labirinturile întortocheate și pline de o mâzgă lunecoasă a personajelor sale bântuite de morbul miticismului. Scriind, autorul a deschis cutia neagră a Pandorei și personajele dinlăuntrul lui s-au revărsat în afară. De fapt, dacă stăm să ne gândim mai bine, ele populau din plin spațiul real, numai că nimeni nu le percepea malefica prezență. A trebuit să vină un scriitor de talia lui Caragiale și să le marcheze punând o ștanță pe fruntea fiecăruia și să le dea drumul în stradă. Cândva, criticul literar Laurențiu Ulici spunea că doi aștri guvernează pulsul vieții noastre literare. Un astru nocturn și altul diurn. Binomul acesta, în viziunea criticului, era întruchipat de Eminescu și Caragiale. Eminescu reprezentând eul nostru profund cu toate neliniștile sale, iar Caragiale eul social, marcat de superficialitate și goana după câștig. De atunci, s-au scurs însă mulți ani și odată cu ei peste astrul nocturn al literaturii române s-a așternut tăcerea. Astăzi pare-se că societatea românească s-a îndepărtat de Eminescu. El e, din nefericire, un autor mai mult citat, decât citit. În timp ce actualitatea lui Caragiale a crescut. Astrul Caragiale guvernează astăzi nu numai viața noastră diurnă, ci și viața noastră nocturnă. Nu mai avem idealuri, nu mai avem aspirații. Trăim și zi, și noapte o comedie ce are ramificații nu numai sociale, ci și ancestrale, suprapunându-se cu destinul poporului român. Răul izvorât din opera sa a devenit nociv, pătrunzând în toate cotloanele vieții noastre politice și sociale. Forța lui, propulsată de un vid interior popula de hohote subțiri de râs, e greu de stăvilit. Dar ce s-a întâmplat cu adevărat tragic e faptul că modelul Eminescu a fost expulzat nu doar din viața noastră publică, lucru, de altfel, explicabil, ci și din viața noastră literară. Azi a devenit aproape un motiv de rușine să afirmi despre un autor, și aici vorbesc în special de poezie, că are puncte comune cu Eminescu. Poezia lui Eminescu e considerată caducă. De altfel, pe această temă s-a scris o întreagă literatură. E la modă să spui azi că poezia ta se trage din opera lui Caragiale. O parte din optzeciști și nouăzeciști, dar și nenumărați poeți tineri îl au astăzi ca model. Oare rezistă mai bine trecerii timpului scrierile lui Caragiale, decât cele a lui Eminescu, sau totul nu e decât o iluzie, o modă trecătoare? Nu știm, deocamdată, ce surprize ne vor oferi astrele în viitor. Dacă judecăm pulsațiile prezentului, vom observa că peste opera lui Eminescu pare că se așază în straturi groase praful și rugina veacurilor, în timp ce opera lui Caragiale, raportată la contextul social, a căpătă o strălucire fără seamăn. Poate că această strălucire e falsă. Poate că înlăuntrul ei se ascunde necuratul, care dorește să călăuzească pașii omului spre o lume superficială, dominată de vorbe goale aruncate-n vânt… Oricum ar fi sau n-ar fi, faptul că o parte din poezia noastră postmodernistă e dominată de spiritul lui Caragiale nu e rău. Dar pentru percepția în timp a poeziei eminesciene e o neașteptată. S-a schimbat, de fapt, o paradigmă. Poezia română pară să fi ieșit pentru totdeauna din zodia eminesciană. Nu putem spune că fenomenul nu e benefic pentru evoluția poeziei contemporane. O întoarcere la vechile canoane nu mai e posibilă. O lovitură dureroasă i-a aplicat-o Caragiale lui Eminescu și în timpul vieții, atunci când Veronica i-a căzut în brațe. Dar atunci, cu toată durerea resimțită, a avut de suferit doar omul Eminescu, nu și poezia sa. Dar iată că lovitura postumă venită nu atât din partea rivalului său sentimental, ci din partea societății românești, contaminată până în măduva oaselor de caragialism, afectează, într-o oarecare măsură, destinul poeziei eminesciene. În fond, poezia optzecistă și cea nouăzecistă nu sunt decât expresii ale stării de lucruri
petrecute în spațiul real. Poeții nu exprimă altceva decât pulsul timpului pe care îl trăiesc. De fapt, lovitura de grație pe care i-o dă Caragiale postum lui Eminescu n-o face direct, ci prin intermediul avangardiștilor care au ieșit din pălăria sa; optzeciștii și nouăzeciștii, începând, să spunem cu Cărtărescu, cel din Poeme de amor, dar și din Levantul, și încheind cu Cristian Popescu și Mihail Gălățanu, sunt atât urmașii lui Caragiale-tatăl, cât și urmașii lui Caragiale-fiul, dar și-ai lui Urmuz. Și-apoi, dacă stăm să ne gândim mai bine, chiar și caragialismul a suferit în epoca noastră nenumărate schimbări, măcar de formă, dacă nu și de fond. În prezent, România pare că a depășit epoca Caragiale, și a intrat din plin în epoca Urmuz. Azi în România, chiar și în România lucrului bine făcut, în locul lui Cațavencu sau Mitică au apărut – în viața politică, dar și cea culturală – personaje care seamănă cu Ismail, cel „compus din ochi, favoriți si rochie“, sau cu Turnavitu, ins care, măcar o dată pe an ia „formă de bidon“, de „ventilator la diferite cafenele“, și – de ce nu ? – și de valize pline cu tot felul de documente ce se împrăștie de la sine putere pe câmp. Da, epoca lui Caragiale e pe cale să apună. Dar caragialismul persistă și în politică, și în poezie îmbrăcată în mantie urmuziană cu trena lungă a unui „Auto-Kosmos infinit și inutil..“ Cățărat undeva deasupra acestui infinit, Caragiale scoate mereu personaje noi din pălăria sa și le aruncă pe scena noastră politică și literară, apoi, izbucnind în râs, așteaptă să coborâm cortina peste iepurașii albi și roz ce ies la nesfârșit din căptușeala ei demonică.
