Trăsături comune

Victor Știr ne oferă în versurile d-sale o melancolie care nu se îndură a se despărți de materie, de o apetență a concretului aptă chiar prin această trăsătură a-și exprima tensiunea. Vis și totodată apăsată prezență a realului aidoma unui alcool tare. Nedespărțite fiind abstracțiile de factorul palpabil, posibilele viziuni nu se pot decît bănui în eterogenitatea strictelor asociații ce le împiedică a se desfășura ca atare. Se află aici un soi de infantilism scriptic, o ingenuitate care se topește în dezabuzarea unor complexități. Începutul și sfîrșitul cooperează în aparenta stîngăcie a textului compozit: „cum a părut versul/ un joc nevinovat/ eram copil la minte/ și-abia încet/ am înțeles că silabele/ au dinți ca delfinii/ că-ți prind viața/ în malaxorul ce dizolvă/ și piatra și fierul// firește carnea se topește/ sub fiece scînteie/ dintre vocale/ și cade ca viermișorii/ de sticlă incandescentă“ (cum a apărut versul). Remarcăm un gen de introvertire ce se comunică tehnicii verbale. În loc de-a se deschide, segmentele comunicării se contractă eliptic, se strîng aidoma unor noduri. Unele combinații scrîșnesc, altele se muzicalizează. Nici o relaxare în această disciplină formală oglindind una interioară. Atomizat în ansamblu, discursul poeticesc se încheagă pe alocuri în secvențe peisagistice: „noaptea ce se stinge/ arsă de lumină/ se stivuiește/ vrafuri/ în sufletul și așa contorsionat/ boabe de soare/ aprind zorile“ (noaptea ce se stinge). Sau în neliniștitoare ipoteze transcendente: „cu/ miraculoasa sferă/ din care raiul/ și iadul/ se evaporă împreună/ și nu știi/ ce le desparte/ ce le adună/ pînă la fleacul/ ce se strigă prin moarte/ te joci întristînd“ (cu). Registrul sever al contrariilor distructive revine nu o dată: „prin norii străpunși/ de păsări albe/ curge smoală/ și ger// smoală și ger“ (prin norii străpunși). Dar ocolind crispările, domesticind suferința pe calea expresiei mereu în alertă, își face loc uneori și o dispoziție temperată. Să fie la mijloc un ancestral echilibru al acestei lumi totuși cu rădăcini rustice? Prin grilele constrînselor imagini viața își trece cursul domol, încearcă a se relata cu naturalețe. Drept consecință apare un mediu familiar-rural cum o probă a autenticității existențiale: „am urcat amîndoi/ în căruță/ înainte și înapoi pe/ drumul de țară/ drumul cu tine era un miracol/ și ca să/ ne țină lumea/ amîndoi priveam la soare/ hipnotizați și rosteam jurăminte/ din care curgeau stropi/ de soare și smoală/ de zi și de noapte“ (am urcat amîndoi). Autenticitățile în cauză capătă fața amintirii, element ce se ficționalizează prin însăși condiția sa. Pentru cîte o clipă dicțiunea sincopată încetează spre a se auzi un sunet incantatoriu: „au crescut pe mine/ struguri de/ pete de galbene despre care/ se spune că sunt/ semnele fericirii// sunt planta care crește și ziua/ și noaptea/ în somn mă visez/ copacul enorm dezarticulat (…) floarea morții sunt/ cum se știe/ păpădie/ flămîndă de zi și chindie“ (au crescut pe mine). Alte poezii reflectă o caracteristică aplecare afectivă a lui Victor Știr, dragostea de animale. Se reîntoarce amintirea cîinelui adorat, Paris, căruia i-a consacrat un întreg volum, precum o dovadă a relației inconturnabile dintre dragoste și moarte. Emoționantul devotament cuprinde și spațiul oniric: „dorm într-o coajă de nucă/ pe balconul domnului/ de foarte jos/ de foarte sus// lătratul lui paris/ sfîșie somnul/ și carnea nopții/ ca un bostan grijuliu/ cu semințele// a venit alergînd prin vis/ cu lațele-n vînt/ și ochii colorați de moarte// ca și cum mi-ar întinde/ vinul tristeții/ într-o boabă de veșnicie// și visul s-a întins/ ca o geodezică pe/ buza stelei și am muțit/ pînă la altă viață“ (dorm într-o coajă de nucă). Nu mai puțin relevantă e atracția poetului față de mediul vegetal, pînă la dăruitoarea extindere a ființei în însăși natura acestuia. Dacă omul se transpune cathartic în plante, acestea la rîndul lor se umanizează (au crescut pe mine. În clipele în care intervine un răgaz moral, Victor Știr privește strada, vitrină a aparenței dar și a mecanismelor obscure ce reglează succesiunea vîrstelor precum și posibila lor circularitate. Sau urmărește meteorologia (mediul e, repetăm, de predilecție rustic) cu un ochi de pictor naivist: „soarele îmbracă totul/ în aur/ sufletul/ smoala cerneală/ de frunze și-azur/ vrea să picteze/ o stampă“ (cerul). Soția, Veronica Știr, creionează și d-sa aspectul unei duminici lîncede, apăsate de stenahorie: „Iar mă apasă duminica,/ zi scrobită, pusă la naftalină,/ față roșie de țăran/ spălată cu săpun de rufe/ și înțepenită lîngă strană/ de frigul predicii/ de strînsoarea bocancului cu scîrț/ domnișoară simandicoasă/ cu ochi miopi/ și buzele tivite cu venin/ Duminica e soră cu noaptea, soră cu moartea…“ (Calendar). Ca și, alături, un alt fior al modestei supraviețuiri calendaristice: „Vîntul umblă tăhui pe străzi/ soarele-și înăbușe un căscat/ mecanismele jucăriilor s-au stricat!// Vom supraviețui, oare, pînă Luni/ Luni fior de lună nouă,/ piatră de temelie,/ miez de pîine aurie/ tăiată-n două de cuvînt?“ (Păsările uită să mai zboare). Sau un accent dur, indiciu al unei dizarmonii pe care universul o transmite vieții noastre curente: „șerpi de foc/ străbat prin/ nori de plumb/ topit/ ard ochii ierbii/ izbucnesc/ ghiulelele din dangătul/ clopotului/ cum ar coborî sfîrșitul/ limbile grele/ izbesc secundele gri“ (Raza grea). Victor Știr și Veronica Știr au în comun o nostalgie ce s-a insinuat deopotrivă în sensibilitate și în mediul ambiental cum o consolare reciprocă a regnurilor.