pentru personajele literaturii române „soarele răsare de la București”. Când literatura noastră a început, drăgăliță Doamne, a umbla copăcel, Capitala Valahiei, devenită apoi a Principatelor Unite (1862) și mai târziu a României Mari, se stabilise de secole pe malul Dâmboviței. În 1659, sub domnia lui Grigore Ghica, un ordin turcesc consfințește Bucureștiul drept Capitală a Țării Românești. Ceea ce cam era de pe vremea lui Radu cel Frumos, cu vreo două veacuri mai devreme.
Autorii și personajele migrau spre ea, venind din Moldova sau din Transilvania aflată sub stăpânire străină. Dacă unele capodopere ale literaturii se petrec în alte orașe sau sate, precum Humulești, Siliștea-Gumești, Urbea Z, aspirația generală e către București, unde muscalul le duce pe damele dintr-o urbe provincială La Bulivar (adică la Grand Hôtel du Boulevard), unde vor locui cu ifos, vor vedea parăzi și alte minuni.
Desigur, marele oraș, atractiv prin posibilitățile de afirmare, nu este lipsit de capcane. E uneori repudiat ca București, orașul prăbușirilor, titlul prea explicit al unui roman de Octav Dessila (1931). Eroina sa, Ana, sedusă de București, va fi umilită de lumea lui și va decădea. Alte personaje ale aceluiași autor, din romanul Iubim, fac parte din burghezia ieșeană, dar vor ajunge și vor trăi nefericiri la București, ca și cele din romanul Calea Victoriei, artera emblematică a urbei. În acest din urmă roman al lui Cezar Petrescu, provincialul C. Lipan se pierde ca și fetele sale Ana (tot Ana!) și Sabina, ultima violată și sinucigașă. De aceea, soțul unei alte Ana, tot zăpăcită de București, din piesa Anișoara și ispita de C. Kirițescu, decide s-o consemneze pe victima Capitalei, nu la Slatina, de unde veneau, ci la Pârliții de Sus, o mică moșie. Cine s-a ars cu ciorba lui Bucur suflă și-n iaurtul slătinean.
Și Emilia Răchitaru, personajul lui Camil Petrescu, vine de la Bârlad ca să se „prăbușească” la București, ca actriță și în brațele cui cotizează, de la deputați ca Nae Gheorghidiu la dandy ca Fred Vasilescu. A fi sărac la București, ca ziaristul Ladima, e o nenorocire, dar și bogăția implică riscuri: Ela, soția lui Ștefan Gheorghidiu, va aluneca moralmente. Unii bucureșteni știu să trăiască foarte chivernisit din „micile economii” ale nevestei, ca Iancu Verigopolu, alții ezită între sinucidere și crimă din gelozie, ca Ladima și Ștefan Gheorghidiu.
În București se poate parveni spectaculos, de la ciubucciu la stolnic, precum Dinu Păturică. Și stăpânul său, Andronache Tuzluc devenise postelnic pe bază de ciubuce și ciubucuri. Desigur, Păturică beneficiază de luminările Cherei Duduca, femeie care își exploatează avantajos farmecul. Măcar el și Duduca ajung rău, spre deosebire de Gore Pirgu, cam un secol mai târziu, și admirata de el Rașelica Nachmanson care își dă gata bărbații și amanții (în frunte cu Pașadia) profitând și de doliu care îi șade prea bine („S-o vezi în doliu, diavolița!”). Chiar Pașadia e un parvenit, urmaș de pirați, ajuns la o situație înaltă prin intrarea în grațiile unei soții de ministru.
Dar Bucureștii oferă ocazia unor cariere și pe cale cinstită. Doamna T. își deschide un magazin de mobilă modernă, „cubistă” și are succes în afaceri. Tânărul Felix Sima, venit de la Iași, ca absolvent de liceu, pentru a locui în strada Antim la unchiul său Costache, urmează medicina cu mari ambiții științifice și „se ajunge” ca profesor universitar, coautor de tratate cu profesori de la Paris, face o partidă strălucită. Nici negativul Stănică Rațiu nu are o carieră de lepădat fiind chiar primar al Capitalei, după ce-și începuse însă ascensiunea printr-un jaf.
În București se „arănește” și țăranul fără studii Paul Ștefan. Sosit cu căruța în marele oraș, personajul lui Marin Preda, poreclit „Al lui Parizianu”, intră subit în grațiile unui patron de presă care îi înlesnește o carieră fulminantă, greu de crezut chiar și de tatăl său venit să-l viziteze ori de verii săi Moromeți care, la Bucureștiul visat de ei, pierd oile și caii cu care fugiseră din Teleorman. Moromeții de generația a doua ajung rău, la UCB, adică măturători, apoi la STB, unul portar de bloc pe „Cheia” Rosetti, altul sudor. Doar Niculae va deveni inginer agronom. Marin Preda împrumută lui Paul Ștefan părți din propria-i biografie, după cum rezultă din paginile memorialistice și Delirul. Eroii privesc viața ca pe o pradă, disprețuiesc finețea socială și burghezia la care totuși jinduiesc. Parvenitul Paul Ștefan face curte unei fiice de colonel, studentă la medicină, care organizează revelioane și îl duce la o nuntă princiară.
Capitala oferă prilej de afirmare și câmp de acțiune unui arhitect de anvergură: Ioanide. El proiectează și construiește diferite clădiri, chiar și un cavou la Bellu. Renovează, modernizează, e și profesor universitar. Doar stilul de viață neglijent îl oprește să facă avere. Constată cu regret că
„n-avem orașul” visat de el. Spre deosebire de Ioanide, alți intelectuali duc în București o viață chivernisită fără mare efort. Ei au posturi fără mare răspundere și încă vânează sinecure, fiind capabili de meschinării. Așa sunt Gulimănescu, Bonifaciu Hagienuș, Panait Suflețel, ubicuul Gaittany, asul combinațiilor didactice Ermil Conțescu și chiar paraponisitul Gonzalv Ionescu. Dan Bogdan e profesor de optică, dar are și proprietăți, face politică echivocă și va fi asasinat. Cutremurul care lovește orașul în noiembrie 1940 dovedește soliditatea construcțiilor lui Ioanide și acesta are apoi comenzi pentru consolidări.
Literatura noastră urmează Bucureștiul în evoluția lui, de la cel fanariot, bântuit de ciumă, din Princepele lui Eugen Barbu sau din Săptămâna nebunilor a aceluiași, unde o carozza nouă sucește mințile, la cel în care apar reședințe cu oarecare stil, precum cea a boierului Cozianu din strada Culmea Veche, în care începe Cronica de familie a lui Petru Dumitriu. Vine apoi Bucureștiul în care damele șic, de curând îmbogățite, ale lui I. L. Caragiale „pot trăi” (căci ele cunosc doar două orașe demne de ele: Paris et Bucarest). Dar în care și mahalagioaicele pot merge la Iunion să se curteze cu amploaiații.
Înainte de Marele Război, Mateiu Caragiale poate lua o birjă ca să ajungă în Covaci, la întâlnirea cu ceilalți „crai”, iar Ela Gheorghidiu o scapă la Universitate. În această Capitală „se găseau, slavă Domnului, și nu scumpe”, vinuri gustoase și se încing „petreceri negustorești”. După Marea Unire, Bucureștiul e mai des ținta provincialilor, chiar a țăranilor, sau obiectul disprețului burghezilor ieșeni cu moșie La Medeleni. Băiatul lor e totuși trimis la studii aici, sustras „mediului moldovenesc”. G. Călinescu obiectează că nu există un mediu definit ca „slab” al Moldovei. Numai că nu contează ce există, ci ce-și închipuie întreprinzătorul Herr Direktor, care a părăsit lirismul ieșean pentru Capitală. Birjele cu care se leagă Lanțul slăbiciunilor dispar pentru „utomobil” (Ion Vinea) și tramvai, în care operează, printre alte locuri, membrii bandei lui Bozoncea. Chiar Groapa se emancipează și prin ea se deschid ulițe noi. Tarapanaua Filantropiei nu mai este Ultima Thule urbană, iar cârciumi ca La Borțoasa devin anacronice.
Foarte curând, timpul nu mai are răbdare cu personajele, nici cu orașul. Evenimentele politice se precipită. Vin dictaturi, lovituri de stat, ascensiuni politice însoțite de violență (Gorila, Bietul Ioanide, Cronică de familie, Delirul). Apare și războiul cu bombardamente și întâmplări care par farse macabre (la Marin Preda, Mircea Eliade, Radu Albala și alții). Apoi se instalează comunismul și orașul se întunecă și la propriu, se estompează, personajele trăiesc agățate într-un vid al locuirii. Câteva accente mai puternice ale relației personajelor cu Bucureștiul, cel al anilor 1960-70, mai apar în povestirile lui Mircea Cărtărescu și în unele romane de după 1990 despre epoca foarte recentă ale unor autori precum Gabriel Chifu, Doina Ruști, Gabriel Gafița, Emil Mladin, Bogdan Teodorescu, Dănuț Ungureanu.
Personajele nu mai simt orașul ca al lor pentru că nici autorii nu-l prea mai simt. Devine prea întins și divers. Se pare că, dintre actualii trăitori în Capitală, doar 16% sunt bucureșteni de a doua generație. Iar de a patra, a cincea, ca autorul acestor pagini, probabil mai există procente câte degete are mâna.
Într-o literatură despre care se crede că e mai ales rurală, cea română, locul Capitalei nu-i deloc de neglijat.