Scrise în timpul exilului în Corsica (41-49 d. Hr.), cele două dialoguri sunt o mostră de curat defetism. Izgonit de împăratul Claudiu sub acuzația de a fi săvîrșit un adulter cu Iulia Livilla, nepoata purtătorului de coroană, Seneca îndură o claustrare de opt ani pe o insulă a cărei tihnă i se prelinge în vine. De aceea, în loc să se răzvrătească împotriva pedepsei aberante la care e supus, filosoful se apucă să scrie meditații senine, pătrunse de un calm nepămîntesc, cu totul nefiresc față de încordarea macabră a vremurilor de atunci. Nici pe Muntele Athos sau pe crestele Tibetului o detașare mai mare nu se poate închipui.
Seneca e cu totul dezlegat de spiritul epocii. În timp ce la Roma capetele se rostogolesc de pe tron în criptă, potrivit dictonului că seara te culcai senator și dimineața te trezeai condamnat la moarte, în acest timp mintea lui Seneca plutește pe o pînză de nori candizi, pufoși ca aripioarele unui porumbel aducător de pace. Îl citești și nu te poți lămuri: ce se petrece în mintea lui ca, în acei ani de căsăpire generală, cu împărații schimbîndu-se mai repede decît anotimpurile, să facă apologia concordiei între semeni?
Cele două texte, numite în mod impropriu „dialoguri“, sînt solilocvii compacte. Adresate unui interlocutor pe care Seneca îl folosește drept pretext spre a-și desfășura firul gîndurilor, textele sunt perorații blînde cu iz didactic. Interlocutorul, invocat din cînd în cînd din politețe retorică, e mut ca o piatră: nu dă nici o replică și nu îl întrerupe pe orator, a cărui pledoarie curge fără piedici spre a da cîștig de cauză unicului vorbitor. Discursul are un apăsat accent de învățătură morală, aidoma unei cateheze în care cel care răspunde e același cu cel care pune întrebări. A numi acest gen de retorică „dialog“ e un abuz terminologic. Și totuși, termenul s-a încetățenit, drept care străbați un monolog în cursul căruia vezi cum autorul se luptă cu el însuși, respingînd obiecțiile pe care tot el le formulează. În schimb, titlul comercial M-ai întrebat de ce, pus în fruntea volumului, este o ingerință editorială fără temei.
Primul text (Despre providență) e adresat lui Luciliu, discipolul despre care Seneca spune cu orgoliu creator că e plămada, ba chiar opera lui (meum opus est), iar al doilea (Despre fermitatea înțeleptului) este adresat lui Serenus, un vechi prieten a cărui moarte absurdă (a mîncat ciuperci otrăvite), în total răspăr cu convingerea că universul e guvernat de o providență dreaptă, îi provoacă lui Seneca o amărăciune fără leac, de rana căreia nu se va putea consola niciodată, ceea ce nu înseamnă că drama îi va tulbura cumva seninătatea. Un filosof mai pătruns de duhul blîndeții ca Seneca cu greu poate fi găsit. Omul pare atins de o anestezie etică cu repercusiuni adînci: nici o nenorocire nu-l revoltă, nici o nedreptate nu-l supără. Argumentul lui e imbatabil: e inutil să te revolți, fiindcă oricum nu poți schimba nimic. Lumea e condusă de o providență implacabilă căreia i se supun pînă și zeii, și atunci ce rost are să te împotrivești sorții inexorabile?
Rezultatul imediat e clasica resemnare, orice stoic fiind un apologet al supunerii în fața destinului. La fel Seneca, al cărui zel în a propovădui pasivitatea în fața nedreptăților te lasă perplex. Fiecare capitol e o apologie adusă renunțării, un îndemn la înstrăinarea de tot și toate. Logica pe care se sprijină morbul pasiv e de ordin fatalist: nimic din ce se petrece nu e întîmplător, totul are o rațiune pe care mintea omului nu o pricepe, și atunci a pune la suflet necazurile de care ai parte e pierdere de vreme. Și cum sensul providenței nu poate fi intuit, ceea ce noi considerăm a fi o nedreptate este în realitate o dreptate al cărei adevăr nu-l putem deocamdată întrezări.
De pildă, la diatriba pe care contemporanii o ridicau împotriva zeilor, aceea că în cruzimea lor, cereștii îi chinuiesc pe oamenii buni și îi cruță pe cei răi, răspunsul stoicului are bătaie educativă. Providența ne pune în împrejurări grele pentru a ne întări, fiecare pacoste fiind o încercare al cărei rost este să ne facă mai buni. Dacă oamenii răi sunt lăsați în plata Domnului este pentru că zeul nu dă doi bani pe ei, ceea ce înseamnă că zeii nu-i chinuiesc decît pe cei pe care îi îndrăgesc. De ceilalți nu le pasă nici cît negru sub unghie, de aici impresia că, neglijați cum sunt de zei, au parte de o soartă mai bună. Concluzia e stupefiantă: pe cine zeii îl îndrăgesc, pe acela îl trimit la moarte de tînăr. Cine trăiește mult nu se află în grația educativă a elementului divin. Forma aceasta de teodicee, de justificare a răului din lume prin dezvinovățirea zeilor, este o constantă a gîndirii stoice.
Judecat după calapodul minții noastre, Seneca e picat din cer: nu doar că propovăduiește resemnarea, dar pe deasupra încurajează sinuciderea: „Nu țineți seama de sărăcie: nimeni nu trăiește atît de sărac cum era la naștere. Nesocotiți durerea: fie va fi alungată, fie ne va elibera. Nesocotiți moartea: aceasta fie vă pune capăt vieții, fie vă duce altundeva. Nesocotiți soarta: nu i-am dat nici o armă cu care v-ar putea lovi sufletul. Înainte de toate, m-am străduit ca nimic să nu vă stăpînească împotriva voinței voastre. Ieșirea e larg deschisă: dacă nu vreți să luptați, aveți putința să fugiți. De aceea, dintre toate lucrurile necesare din viața voastră, am voit ca nici unul să nu fie mai la îndemînă decît moartea. Am așezat viața pe o pantă înclinată, pe care se tîrăște. Fiți puțin atenți și veți vedea cît de scurt și de lesnicios este drumul care duce la libertate.“ (p. 44).
Sinuciderea drept mijloc de a scăpa de marasmul pămîntean este laitmotivul gîndirii stoice, cu remarca obligatorie că moartea voluntară nu e semn de slăbiciune lașă, ci act de curaj eroic. De aici cultul pe care stoicii îl purtau sinucigașilor celebri, începînd cu Cato cel Tînăr, adversarul lui Cezar și aliatul lui Pompeius, care alesese să se sinucidă în 46 î.Hr. pentru a nu îndura umilința înfrîngerii. Numele lui este invocat de Seneca drept exemplu de moarte demnă în împrejurări ostile. Nici nu bănuia stoicul, cînd îl ridica în slăvi pe Cato, că peste ani el însuși avea să-i împărtășească soarta.
Al doilea text e o laudă adusă înțelepciunii, care nu e nimic altceva decît detașarea lăuntrică a celui care nu pune preț pe lumea exterioară. Pe un asemenea ins nici o pacoste nu îl poate atinge, întrucît în interior e căptușit cu nepăsare. Chiar și atunci cînd înțeleptul suferă o nedreptate, consecințele ei nu-l ating: „invulnerabil nu este cel care nu este lovit, ci acela care nu este rănit. Aceasta e trăsătura care mă va ajuta să ți-l arăt pe înțelept.“ (p. 54). Înțeleptul este un indolent superior, o minte elevată care a învățat să întîmpine cu indiferență renghiurile sorții. Un nesimțit în accepția nobilă a termenului, un anahoret al cărui spirit s-a desprins de toate. Un misionar al renunțării care privește, de la înălțimea disprețului, deșertăciunea lumii. Ce este uimitor la acest picat din cer este că, în ochii lui, renunțarea nu e dovadă de debilitate, ci act temerar de înfruntare a vicisitudinilor. A sta retras îndurînd în tihnă soarta cea mașteră nu e semn de neputință, ci un indiciu al tăriei lăuntrice.
Pe Seneca e bine să-l citești în clipele cînd, dezamăgit de semeni, simți nevoia de consolări livrești. Filosoful e un misionar al disprețului față de specia umană. Altminteri, unui ins prins în vîrtejul tracasărilor zilnice nuanțele lui Seneca nu-i spun mare lucru, din cauza rupturii de nivel pe care o cere starea de spirit de tip stoic. Ori îndrăgești lumea și ești solidar cu ea, ori o disprețuiești și îi întorci spatele. Seneca e din a doua categorie, de unde și tonul recules de înțelept care a scăpat de iluzii.