Daniel Funeriu: Învățământul – repere minimale

Cristian Pătrășconiu: Într-o conferință recentă, pornind de la lucrările lui Tavoillot, ați făcut o „hartă de democrațiilor“. Similar, ce este o „hartă a sistemului educațional“?

Daniel Funeriu: Ceea ce numele ei spune: o descriere sintetică și precisă a punctelor importante din sistem și a legăturilor dintre ele. Un ghid care ne permite să distingem autostrăzile de poteci, munții de dealuri și minele de diamant de cele de cărbune. Hartă din care să înțelegem că întotdeauna „capitala“ e elevul! Este incredibil câte lucruri false – mituri, dogme, prejudecăți – sunt luate de bune de către părinți în absența unei atare hărți; ei aplaudă inconștient (și nu are cine să le aducă la cunoștință!) măsuri absurde pentru simplul motiv că acestea se pliază pe orizontul lor de așteptare.

De ce e bine să lucrăm o asemenea hartă?

Pentru că avem clar în fața ochilor adevăratele probleme; în consecință nu ne mai disipăm energia cu teme minore, false sau cu mituri de pe urma cărora mafioții educaționali profită din plin. Având în față o asemenea „hartă“, care ne indică limpede Estul și Vestul, Nordul și Sudul, profitorii de profesie nu mai pot să ne păcălească cu falsele lor soluții, care, de fapt, le aduc lor mai mulți bani și mai multă putere. Să dau un exemplu: manualele școlare. Ni s-a inoculat ideea că, odată schimbate manualele, s-a pus la punct „reforma curriculară“! Nimic mai fals: dacă ar fi așa, am traduce manualele din Finlanda și – hocus-pocus – am rezolva chestiunea. Adevărata problemă – dar și soluție – e calitatea profesorului. Degeaba ai curriculum și manuale bune și săli de clasă perfect dotate dacă profesorul îți livrează prost materia. E ca și cum ai comanda prânzul celui mai rafinat bucătar, dar băiatul care-l livrează îl scapă pe jos…, iar tu, în necunoștință de cauză, înjuri și schimbi bucătarul pentru gustul mizerabil al meniului. Nimic nu se va schimba a doua zi dacă ai parte de același „livreur“…

Cum arată harta sistemului nostru educațional? Trei decenii o modifică radical?

În momentul de față e atârnată în cui cu Nordul în jos, ruptă și greu de citit, ca a unei țări africane în plin război al anilor 1970: îți trebuie o lup(t)ă bună și mult noroc ca să înțelegi ceva din ea. Să explic: resurse (inteligența copiilor) avem din belșug, dar ne lipsește capacitatea de a le fructifica. „Fabricile“, care transformă inteligența copiilor în produs finit, adică școlile și universitățile, sunt prost gestionate de familia dictatorului: ministrul și partidul său. Așa că cele mai alese minți – copiii buni – înțelegând situația, fac tot ce pot pentru a pleca în străinătate. Directorii și principalii manageri sunt prea adesea mediocri care se dau bine cu „șeful“. Au adoptat tehnologii noi și performante (curriculum), au construit modern (multe universități și școli sunt bine dotate), dar în van, atâta timp cât inginerii și muncitorii (profesorii) nu sunt pregătiți să le utilizeze. Lumea are impresia falsă că e prost curriculum pentru că profesorii îl livrează prost. Drumurile – orientarea școlară – sunt praf și cu gropi; adesea părerea unei mămici sau a unui unchi e mai pertinentă decât linia oficială. Investițiile și salariile grase se scurg în buzunarele inițiaților. Examenele sunt fie irelevante (se verifică lucruri inutile), fie, adesea, fraudate.

Unde au fost marile „rupturi“ ale acestei hărți? Unde mai sunt? Ce patologii teribile continuă să reziste sau, poate mai grav, nici măcar nu au fost confruntate până acum?

Poate cea mai fidelă hartă a fost făcută de Comisia Miclea, în 2007. Pe baza ei au fost gândite măsurile coerente ale Legii Educației din 2011 care – dacă s-ar fi aplicat până la capăt – ar fi însănătoșit sistemul. Legea Educației din 2011 trata toate problemele într-un mod corect. Tocmai de aceea Comisia Europeană a lăudat fără rezerve acea lege. Dar mafioții noștri au masacrat-o pentru că le lovea interesele. Și, odată cu legea, au masacrat și mințile, și viitorul copiilor. O consecință sintetică și simplu de înțeles: azi cheltuim 5 miliarde de euro pentru educație. În 2000 cheltuiam 1,3 miliarde. Rezultatele la testele PISA, care măsoară rezultatele elevilor de 15 ani, au scăzut. Așa cum știți, președintele Iohannis a prezentat primă variantă a proiectului său far, România Educată, în care enumeră o serie de deziderate pentru 2030. Majoritatea acestor deziderate sunt corecte, dar recunosc că trăiesc o mare frustrare: dacă Legea 1 ar fi fost aplicată integral – și se putea acest lucru – ceea ce a proiectat președintele pentru 2030 ar fi fost realitate în 2020. Acești 10 ani pierduți, 10 generații pierdute, adică două milioane de copii, sunt imputabili tuturor guvernelor de după 2012. Care au fost captive intereselor ilegitime din educație în loc să servească tinerii României.

Dar reparațiile cele mai importante unde s-au făcut? Și cât au rezistat ele? Ce a fost validat din ceea ce s-a făcut bine? Ce e de neschimbat?

Lauda de sine nu miroase-a bine, dar nici nu e greșit să lauzi lucrurile bune pe care le-ai făcut și care au rezistat timpului. Cunoașteți prea bine reputația mea de „arogant“. Aroganța de care am fost acuzat era de fapt nevoia urgentă de acțiune, un reflex al disperării când constatam cât de batjocorit a fost și mai este încă învățământul nostru. Și câți ipochimeni susțin absurditățile populiste din interiorul lui. Am utilizat timpul petrecut la minister pentru a face lucruri concrete și nu pentru a face comunicare publică și piar. Așa că, în loc de afirmații, vă pun întrebări la care poate răspunde orice cititor:

1) A fost bine sau nu că am stopat frauda la bac?

2) A fost bine sau nu că am reintrodus învățământul profesional dual, pe model german?

3) A fost bine sau nu că am început cruciada antiplagiat?

4) A fost bine sau nu că am introdus Școala Altfel și After School?

5) A fost bine sau nu că am clasificat universitățile și le-am finanțat în funcție de performanță, nu în funcție de pilele din minister?

6) A fost bine sau nu că am introdus clasa pregătitoare pe care 93% din părinți o apreciază?

7) A fost bine sau nu că banii de cercetare au fost alocați strict pe bază de performanță evaluată internațional?

8) A fost bine sau nu că am luat decizia și am alocat bani pentru Laserul de la Măgurele?

9) A fost bine sau nu că în loc de finanțarea din pixul ministrului am finanțat școlile în funcție de numărul de elevi? Ați mai auzit de vreo școală care să nu își poată plăti căldura sau curentul?

10) A fost bine sau nu că am depolitizat concursurile de director și am introdus criterii exigente pentru a ajunge profesor universitar?

Mă întrebați de sustenabilitate. Unele de mai sus au rezistat: de exemplu cuvântul „plagiat“ nu era cunoscut în România și, grație măsurilor luate de mine acum a devenit una dintre sperietorile numărul unu ale politicienilor.
Sigur că toate aceste măsuri care poartă semnătura mea au declanșat un cor de înjurături și calomnii din partea celor care pierdeau astfel putere și bani. De la A3 o țară întreagă a aflat că n-aș avea bacul (când eu am încheiat studiile ca șef de promoție), alții m-au făcut analfabet, amenințări fizice și alte mizerii. Țin ca acest fenomen să fie înțeles în detaliu, pentru ca pe viitor să învățăm ceva din pățaniile mele: bacalaureatul cu camere (ca să mă refer la un singur exemplu) a luat 360 de milioane de euro anual din buzunarele unsuroase ale fabricilor de diplome care s-au trezit fără materia primă formată în anii anteriori din analfabeți cu diploma de bacalaureat în buzunar. Lovind direct în interesele pecuniare ale profitorilor din învățământ, aceștia au ripostat violent: au plătit formatori de opinie (mi-au spus direct: „o să te omorâm mediatic, ai fost fraier că nu ai vrut să lucrezi cu noi“, politicieni și televiziuni pentru a mă discredita și, prin mine, pentru a ataca măsurile chirurgicale ale Legii pe care am promovat-o. Cât timp această pânză de paianjen care are în centrul său rețeaua sindicate-psd nu este ruptă, vom fi prizonierii ei. Legea prevedea un lucru esențial, distrus imediat după ce am plecat de la minister: formare și selecție de calitate pentru profesori și directori, precum și răsplata lor pe măsura rezultatelor. Aici este cea mai mare crimă făcută de sindicate și de guvernele de după 2012.

Altfel spus: de ce se poate de acum înainte (re)construi? Pe ce se poate construi?

Atrăgeam atenția în 2014 că ne apropiem de momentul în care sistemul ajunge într-un punct dincolo de reparabil. E ca un organism: o răceală, chiar o fractură de femur sau un cap spart mai poți repara. Dar există un punct al disperării, în care doar terapii de șoc mai pot face ceva. În 2009 mai puteam repara, erau încă organe sănătoase. În 2012, după un an de aplicare a legii educației deja, apăreau semne bune: România avusese cel mai mare salt din Europa la testele PISA, în universități bătea un vânt proaspăt al schimbării. Dar ceata de mafioți educaționali, condusă, din umbră sau direct, de celebra doamnă care se leagă cu lanțul de scaunul de ministru – omul care a făcut cel mai mare rău României după revoluție – și șleahta ei de sindicaliști veroși au mai rupt o dată șira spinării acestui sistem. Atingându-l cu mâinile lor murdare au făcut fix ce trebuie pentru ca pacientul să fie năpădit de infecții nozocomiale. Pentru a reconstrui – cred că încă se mai poate, dar din 2022 va fi imposibil – e nevoie să-i identificăm om cu om pe cei buni și să ne sprijinim pe ei, dându-le puterea și resursele sistemului, precum și instrumente legale puternice care să le permită să acționeze. Dar vă avertizez: va fi cu sânge pe pereți sau nu va fi deloc. Avem nevoie de un ministru și de un premier care să facă ce trebuie; avertizez din nou că acel job nu e pentru oameni cu inima slabă, incapabili să-și asume măsuri radicale. E nevoie de cineva care să opereze fără anestezie încă din prima zi.

De ce nu rezistă reformele în Est, în România în mod particular? Mai ales reformele bune…

În Polonia și Slovenia au rezistat. În Moldova, de exemplu, reformele Maiei Sandu din 2014 au rezistat chiar dacă guvernul care i-a urmat o avea ca adversar major. În România cunosc o singură modernizare coerentă: cea făcută pe baza raportului comisiei Miclea și care a dus la Legea Educației 1/2011 din mandatul meu. Notez – en passant – o altă gogoriță luată ca adevăr de mase: „fiecare ministru vine cu reforma sa“. Fals! Fiecare ministru vine cu gașca sa de mufați la bani și interese. Cu „reforma“ în buzunar am venit doar eu, pe baza celui mai profesionist și dezbătut demers făcut în România post decembristă: raportul comisiei Miclea: o minte briliantă cum puține are România.

Ce e de făcut pentru ca durata politicilor bune să fie (mult) mai mare decât e ea acum?

Să votăm cu oameni integri care știu ce au de făcut. Alceva nu e de făcut. Regula democrației e că cel ce câștigă face cam ce vrea. Trebuie să ne obișnuim cu ideea că oamenii proști iau măsuri proaste iar oamenii deștepți iau măsuri deștepte. E atât de simplu. Din păcate, în Educație nu văd niciun program cât de cât acceptabil.

Știm tabla de valori pe care poate sta un sistem educațional corect și performant?

Eu și cei care gândesc ca mine, știu/știm cu precizie care sunt valorile fundamentale pe care trebuie să se sprijine sistemul educațional. Numai că, din nefericire, România nu e făcută din 20 de milioane asemeni nouă. Dificultatea constă în cristalizarea unui referențial cultural peren care să fie acceptat de mulți români. Asta însă nu ține de un ministru, ci de un proces de sedimentare istorică, sedimentare care nu s-a produs încă în România. Or, cât timp corabia numită România nu știe în ce port vrea să ajungă, cu greu va găsi vânt favorabil, chiar și în domeniul educației. Așadar, oscilăm încă între soluții importate pentru probleme inexistente, vedenii (că viziuni nu pot să le spun) mesianice ale oamenilor noi ce descoperă apa caldă, iar atunci când o echipă face ceva coerent impostorii care îi urmează distrug tot. La prima vedere putem fi pesimiști: cei care au vrut stoparea hoției, așa cum am făcut cu camerele la bac și cruciada antiplagiat, sau mai celebra LCK în Justiție, au fost eliminați din ecuațiile puterii de un conclav politic sprijinit de un public dezinformat. Timpul însă le rezolvă pe toate, inclusiv pe noi… Dacă aș putea, aș face fix ceea ce am făcut când eram în funcție: aș impune rigoare, perseverență, muncă, onestitate și exigență. Vedeți dumneavoastră, orice măsuri tehnice de modernizare trebuie să se așeze pe un fundament moral solid. Or, asta este prima carență a sistemelor din România. Am propus un decalog al universităților, 10 anga­jamente concrete și de bun-simț: am înțeles că, la citirea lor, cei din Cartelul Național al Rectorilor au făcut indigestie. Nimeni nu și le-a asumat, dar la declarații sforăitoare, fără finalități, sunt neîntrecuți.

Cum trecem de la valorile acestea la obiective (și, subînțeleg, la bifarea lor)?

Pentru a trece de la concepte la fapte e nevoie de „rețete“ clare, de oameni care știu să le aplice și de un buget care să corespundă cu nevoile. Alte „rețete“ decât cele pe care le-am legiferat în Legea educației nu văd. Nu sunt singurul: dacă examinăm cele 64 de modificări ale legii veți vedea că nimeni nu a venit cu ceva care să fie mai bun. Putem deduce că acele măsuri sunt bune și încă de actualitate. Oamenii care conduc sistemul sunt aleși prin vot. Așadar, trebuie să ne întoarcem la răspunsul precedent: alegeți oameni deștepți. Privitor la resurse, contrar curentului, susțin că aceastea sunt îndestulătoare. Dar foarte prost distribuite. Dacă luăm cheltuiala totală a statului și cea suplimentară, a părinților, cu educația, vom constata ușor că am putea avea rezultate mult mai bune

În ce fel este educația o problemă politică?

Într-un mare fel… Nu trebuie să fim ipocriți: în democrație politicul conduce tot și așa e normal: oamenii votează să vadă schimbări. Nu votezi PNL sau USR pentru a vedea măsuri de tip psd. Susțin, din nou împotriva curentului, o politizare asumată: ministrul, pentru că guvernul are legitimitate democratică, să poată să vină cu echipa lui de secretari de stat, directori din minister și șefi ai deconcentratelor, așa cum e cazul în SUA de exemplu. Vii și pleci odată cu administrația proaspăt votată. Oricum asta se întâmplă, dar neasumat și ipocrit. Nimeni nu a reușit să schimbe acest sistem: un partid care a muncit pe rupte în campanie, nu are nicio apetență să lase să-i scape funcțiile cheie. Și-ar devora instantaneu liderul dacă ar face așa ceva odată ajuns premier.

Când devine problematică, pentru educație, această condiție politică a educației?

Când în fruntea sistemului se află oameni care privilegiază apartenența la partid în fața competenței. Trebuie, ca ministru, să te înconjori de oameni din partidul tău? Da, fără echivoc, pentru că trebuie să aplici principiile pentru care te-a votat lumea, deci ai nevoie de loialitate față de programul de guvernare. Dar acești oameni trebuie să fie și onești, și competenți. Presupunând că mâine vine cel mai bun ministru. Cum să schimbe ceva cu toată șleahta pesedistă aflată în funcții de conducere? Apostolii „depolitizării“ niciodată făcute sunt niște șarlatani care vând soluții false care – pe fondul urii față de „politic“ – dau bine la votanți.

Fără mențiuni punctuale: mai degrabă a ajutat sau mai degrabă au împiedicat mass-media de la noi cauza reformei educaționale în aceste trei decenii?

Mai degrabă au împiedicat, pentru că, fie din naivitate, fie din interese, au pus în circulație prea multe neadevăruri și prostii. Totuși ar fi nedrept să nu menționez că avem câțiva jurnaliști buni cunoscători ai problemelor educației; mă simt dator să laud în special platforma edupedu.ro, o excelentă sursă de informație reală și analiză profundă și pertinentă.

Când ești promotorul sau chiar dirijorul unui proiect reformist – să luăm, desigur, ca studiu de caz, chiar reforma în educație – unde sunt marile încercări, ce e cel mai greu de schimbat/de convins: la oameni sau la instituții?

Bună și profundă întrebare, despre care s-au scris cărți întregi de către laureați Nobel. E celebra dispută Amartya Sen vs John Rowls… Oamenii, of course! Oamenii de calitate au trei calități când sunt plasați în poziții cheie: știu ce să facă cu banii din buget, știu ce să facă cu puterea și sunt luptători și perseverenți.

Pun o întrebare din cale-afară de naivă și îmi asum aceasta. Pe de altă parte, cred că e bine să auzim și să conștientizăm, repetat, răspunsul la ea: de ce e educația un teritoriu de importanță strategică?

Pentru că nu suntem făcuți pentru a mânca, a ne reproduce și a trage apa. Dacă vrem să realizăm și altceva în viața noastră trebuie să beneficiem de o bună educație. Întorcându-ne la metafora inițială, vom conchide că un om educat, care știe să citească o HART|, nu se va rătăci niciodată.

Care e direcția corectă de racordare pentru noi – către sistemele educaționale occidentale? Către ce anume, de fapt?

Dacă mă întrebați pe mine către sistemul francez în care mi-am luat bacul din anii 1980-90. Era plin de conținut, exigent, dar și formator de competențe și caractere, cu profesori bine pregătiți. De altfel, ultima „reformă“ din Franța într-acolo bate, chiar dacă actualul guvern al Franței nu recunoaște public acest lucru. Avem acum un soi de luptă între tradiționaliști, care vor să dăm copiilor o educație „good old style“ și o hipsterime educațională, pentru care totul e „gândire critică“ și „dezvoltare personală“. Realitatea este exact ca în fabula celor șase învățați orbi care voiau să definească elefantul. Cel care atingea trompa spunea că e un șarpe, cel care atingea piciorul spunea că e un copac și așa mai departe: fiecare avea puțină dreptate dar toți se înșelau. Sigur că trebuie „gândire critică“, doar nu avem vocația de a crește roboți, dar gândirea critică nu se poate dezvolta decât pe un fundament cultural solid, pe o bază de date temeinică. Nu poți ști mai mult învățând mai puțin, tabelul periodic și tabla înmulțirii trebuie memorate, este însă aberant să îi obligi pe copii să repete papagalicește comentarii ale unor texte literare.

Interviu realizat de Cristian Pătrășconiu