Cultura și averea bunei educații

Teoria e clară în mintea elitei românești: performanța relativă a statelor lumii depinde fundamental de calitatea educației. Statele cele mai democratice (sau măcar dezvoltate economic, deși există îndeobște o relație cauzală între cele două) sunt și statele care au universități de veche tradiție, cu performanțe constante în formarea de specialiști, creatori, lideri și mase de burghezi cumsecade. Cum se spune însă: practica ne omoară! O dată, pentru că nu prea avem tradiție… Prima noastră universitate, cea din Iași, s-a întemeiat abia la 1865, cu multe sute de ani după suratele apusene (și chiar după Harvard sau Columbia, de peste Ocean). Am preluat repede, dar n-avem suficiente generații de oameni foarte bine educați, care să fi scris opere majore, admise ca atare până la marginile civilizației iudeo-creștine și chiar ale lumii întregi. Logica ratrapajului – galopant, deci obositor și lipsit de soliditatea sedimentelor organice – a impus adesea mimetisme formale și zig-zaguri reformiste, producând, pe alocuri, minuni și, îndeobște, mediocritate. Apoi, am trăit (încă recent) sub dictaturi care au înlocuit căutarea adevărului (misiunea originară a oricărei universitas) prin procla­ma­rea lui ideologic-pro­pagandistică. De pildă, comunismul. Două generații au învățat să vadă lumea prin lentila materialismului dialectic și istoric. Plus ateismul științific, în fapt, idolatrizarea antropocentrică a unui pozitivism fără metafizică. De aceea s-a și dilatat în imaginarul colectiv mitologia compensatorie a „culturii înalte” (vezi Școala de la Păltiniș). Purtătorii tot mai rari și mai bătrâni ai memoriei interbelice doreau să opună minciunii totalitare supapa firavă a continuității cu valorile libertății și ale comuniunii europene. Așa (îmi) explic faptul că, sedus de această legendă, am reușit să mă izolez, în anii ’80 ai veacului trecut, într-un cerc de studenți (mai cu seamă umaniști) care ignorau totul despre grosolănia factuală a societății românești și pluteau, printre aoriste grecești și concepte patristice sau heideggeriene, pe norișorii unui paradis livresc perfect artificial.

Abia acum, la trei decenii de la prăbușirea comunismului, culegem roadele nevrozante ale integrării în UE și NATO, care ne-a deschis în fine mintea, ne-a actualizat bibliografiile, ne-a permis un dialog cultural internațional mai susținut și ne-a arătat proporțiile defazării provinciale în care am trăit cu toții, chiar și atunci când nutream ambiția „sincronizării” cu Occidentul. Am făcut progrese notabile, dar democratizarea educației superioare s-a însoțit, fatal, cu scăderea pretențiilor și relaxarea filtrelor de selecție. Au apărut multiple alinieri fără conținut, cu pletora lor de plagiate și clanuri universitare care se validează reciproc, acaparând resurse financiare fără să producă performanță cuantificabilă (recunoscută extern). Dar s-a format și o clasă de mijloc populată cu părinți ambițioși, care au privatizat competiția pentru locuri la marile universități din Vest, pierzându-și totodată speranța că învățământul public din țara noastră va deveni, pe durata vieții lor, satisfăcător. Firește, excepționalismul românesc – din cauza căruia vedem numai vârfuri, sau numai dezastre – a inspirat gruparea olimpiană a unor licee și facultăți/universități bune, în contrast cu delăsarea și contraperformanța din restul sistemului. Ce sunt însă acestea, dacă nu luxoase platforme de emigrație?

Atingem, totuși, un punct de inflexiune. Altfel spus, după ce am permis (cine a avut de ales?) îmbogățirea nomenclaturii comuniste și a lucrătorilor din fosta Securitate, după ce s-a închegat, de bine, de rău, și o categorie de corporatiști, am ajuns într-o etapă când vom începe, pentru a supraviețui competiției intra-europene și globale, să recunoaștem valoarea bunei educații (și nu doar pe cea a milioanelor depuse off shore, într-o societate plină de analfabeți funcționali). Nu vom scăpa de blestemul resurselor, așa că nu-mi imaginez viitoarele decenii românești în termenii unei investiții super tenace în inteligență și creație tehnologică, dar nici nu mai putem continua cu executive agramate, experți după ureche și cohorte de rude stupide, îndesate în administrație. Sensul profund al mișcărilor de stradă din ultimii ani trebuie căutat în revolta unei noi generații de români relativ bine educați și conectați (nu doar la internet, ci și la cultura globală anglofonă) care presează pentru a prelua puterea politică. O vor face gradual (și din fericire inevitabil) în următorul deceniu. Între timp, eu unul am scris o carte (Averea bunei educații, Univers, 2019), care se adresează tocmai părinților din clasa de mijloc și se vrea o meditație ușor conservatoare (și nu mai puțin adaptată la lumea de azi) despre pistele clasice spre o educație demnă de acest nume. E un text inspirat din propria experiență parental-pedagogică și ia în seamă, adesea critic, tendințele contemporane din sfera academică, transfor­marea uni­versității (și a cunoaș­terii în general) sub impactul revoluției digitale, precum și scopurile imateriale, adică spirituale și gratuite, ale unui profil lăuntric șlefuit până la rafi­namentul înțelepciunii veritabile. Vin vremuri în care individul occidental – prototip al celui „global” – nu va mai beneficia de explozia consumistă și socialmente confortabilă a deceniilor postbelice, fiind mai degrabă expus unor presiuni fără precedent: mobilitate profesională derutantă, formare continuă, adaptarea la noi situații cognitive, solitudinea în mulțime, ca să nu mai pomenim de ștergerea graniței dintre realitatea fizică și cea virtuală. Iată suficiente vicisitudini și echivoce oportunități pentru a reinventa o spiritualitate cu ax sapiențial, în compania marilor autori și a unei terapeutice tensiuni transcendente. Milenii de-a rândul, cultura (transmisă prin educație preponderent privată) a luptat cu amnezia colectivă, adică cu pericolul de a „uita” tehnicile supraviețuirii speciei. Acum, când toată memoria umană e integral stocată, general accesibilă și indefinit reproductibilă, ne putem întoarce, precum Montaigne, spre cultivarea propriei grădini particulare. În paralel, va trebui însă să concepem algoritmi socioculturali meniți să amortizeze șocul creat prin distrugerea multor „meserii” tradiționale (pe fondul unei economii robotizate), să evităm, sau măcar să amânăm, declinul democrației reprezentative și să ne prezervăm demnitatea, subminată de utopii post-umaniste. În România, această agendă grandioasă admite și versiuni mai umile: ar fi deocamdată suficient să construim autostrăzi, să reducem decalajul față de media UE și să ieșim din ceea ce H.-R. Patapievici a numit anii urii. Va fi complicat, pentru că am acceptat cu o jenantă delăsare etică atât contraselecția, impostura, tabloidizarea mercenară a presei – la pachet cu demonizarea elitei pro-occidentale –, cât și diversele tentative de relansare a discursului național-comunist, bazat pe izolare, conspiraționism & idealizarea obscenă a vechiului regim…