Viziunea unei tragedii

O specială percepție a dramaticului împins pînă la tragic o probează versurile Vioricăi Răduță care evocau pierderea mamei d-sale. Ca și atunci, punctul de reper al ultimului volum pe care ni-l oferă e un fapt zguduitor, cu un orizont de astădată național: tragedia de la clubul Colectiv. Materia realului supusă unei atente documentări se topește în fluidul inflamat al unui suprarealism care ține cititorul în suspans grație unei crîncene insistențe pe elementele ce intră în compoziția sa: organe, obiecte, locuri: „așezați unul lîngă altul pe trotuar/ fără piele// de fapt om lîngă om/ somn lîngă somn// ca să nu se simtă mirosul de ars/ care e și locul lui de mormînt// cei care ies din întuneric/ ies cu ochelarii înfipți înăuntru și văd clipa/ osuală curgîndu-le din gît în măruntaie/ încet/ să nu se scurgă tot omul deodată/ încet/ să mai aștepte mormîntul cîteva zile bune/ pînă se stinge așteptarea/ care ține în brațe un trup/ foarte crud“ (sacii). Dacă bunăoară în „Ceasurile lichide“ ale lui Salvador Dali, imaginarul posedă calmul propriului său statut, aici avem a face cu un imaginar tensionat la maximum prin infuzia sa de existențial care nu cedează, paroxistic, nedispus a-i îngădui pînă la capăt „gratuitatea“, răsucindu-l nervos spre sine. Motivul matern revine cu o conținută justificare imploratoare, determinată de primejdia morții. Mama e martorul suprem și consolarea supremă de speță divină în fața ireparabilului: „mamă/ este o pană de chitară/ pusă în buzunarul de la piept// ea s-a gîndit că o să cînte acolo/ ca și aici/ fiindcă așa e durerea/ se întoarce în vis// mama o aude prin geam/ prin ochii umflați/ să pună o bucată de piele pentru vedere/ una pentru mers alta pentru auz/ doar că pielea e arsă și merge singură/ merge cu mirosul în ea“ (scrisoare oprită în carne). Curenta interpenetrare dintre ficțiune și factorul real acordă nu o dată imaginilor caracterul unor emanații ale realului însuși, echivalat cu misterul său doloric. Ochiul estetic surprinde astfel cu o mai mare acuitate organicitatea obiectului ce-l are în față cum un cîștig propriu: „curînd haina s-a făcut multe locuri din care/ se desprind cărnurile/ din ele și aerul pleacă/ dar se cred trupuri/ și cad unele peste altele și asta e singura ușă// la un metru de stradă“ (noaptea de vineri). Sau: „tinerii credeau că pielea e vîntul/ dacă nu mai aveau o bucată curată pe ei/ nici asistentele o respirație/ să o pună în cîrpă/ cît mai e trup“ (pe ciment se adunau sacii). În măsura în care pot avea loc în acest marasm, actele de caritate capătă alura naturaleții lirice. E o reciprocitate a reflexelor celor două lumi în opoziția lor solidară la efectele negurii aneantizatoare (doar tremuratul mai ține ziua printre statui). Pretutindeni un amestec de trupuri și bucăți de trup într-o învălmășire stagnantă, într-o simbolică încremenire a mișcării. O salvare concrescută cu distrugerea, o flacără echivalată cu stingerea sa. Intervine uneori cîte un respiro al unor îngîndurări, al unor gesturi familiare: „mîna mamei mîna tatălui aveau timp/ și gîndurile aveau/ în hainele de o săptămînă de o lună/ poate o să le mai vedem fețele spuneau/ mișcîndu-se din noapte în zi/ prin măduva ca un gînd cu folia lui de gheață/ prin care dă iarba dau privirile piatra// o altă respirație// a mai trecut o vreme// și alta“ (s-a făcut în jurul lui o respirație). Dar nu e decît astuțioasa introducere a unor noi secvențe ale catastrofei. Deliranta rulare a acesteia nu îngăduie nici o oprire, nici o cedare a demoniei concretului pe care o ilustrează, lacomă de detalii, dar neezitînd a cotropi firmamentul: „un geamăt/ ca o cutie neagră/ în care strîmtoarea și frica mergeau deodată prin/ trupuri// numai pămîntul se grăbea/ încă viu/ mirosul de carne/ cu ochii îngropați/ degete smulg// dar vîntul obosise în fiecare sac/ înainte// mulți nu mai aveau piele/ aveau vîntul lipit de pînza care țipa// în ea trupul se îngroapă și după moarte// cum cerul mai mușcă din om/ prea jos ca să vadă/ folia acoperind fumul/ și duhul“ (durerea venea). De remarcat eterogenitatea momentelor înregistrate, paciența cu care se diferențiază aidoma celulelor într-un organism. Nimic nu se repetă, totul confruntă urgia cu un deznădăjduit apel la unicitatea notelor existenței. Personalizarea fiecărei consemnări constituie modul scriptic cel mai eficace de-a aborda absența: „închipuiți-vă, spune, cum e să ai visul/ ca un sfredel/ care intră într-o absență“ (seara să ne coasă pe gură). În consecință avem a face în a doua parte a cărții cu o trecere în revistă a celor 65 de victime. O înfrigurată numărătoare șovăitoare, cu macabra perspectivă deschisă spre viitorul cel mai apropiat. Intervine jocul speranțelor inutile pentru supraviețuitorii de scurtă durată, bule ale unei tragedii în cuprinsul alteia: „Cristi trebuia să mai aștepte arsurile/ să meargă pe corp prin gît/ în măruntaie/ să se facă 21 decembrie/ doar la chip mai durase o pîlpîire/ cînd Roxana a ținut tavanul de la terapie pe față/ s-o vadă mama ei întreagă/ numai că i s-a așezat dimineața de marți/ pe gînd/ mama și coridorul/ alb// chiar dacă i se duce carnea departe/ tot o moarte e și pentru Raluca// și Alex s-a oprit după/ trei săptămîni/ nici Dumnezeu nu avea cuvinte“ (Catapeteasmă, numărătoare inversă). Tulburătoarele halucinații ale celor în cauză aduc în scenă un dicteu automat: „Elsa nu a răspuns pentru că/ Andreea își căuta sînii/ a crezut că e un acordeon Doamne/ sau crucea cu brațele săpate în ea/ și a dat să se închine/ dar grefele de piele gemeau și/ respirația“ (ibidem). Un lung, cu senzația interminabilului, pomelnic încheie această extraordinară producție. Poetă și deopotrivă prozatoare, Viorica Răduță face parte din rîndul acelor autori de robustă înzestrare pe care umbra micii provincii domiciliare îi împiedică a ajunge la notorietatea cuvenită.