Poezie de Simona-Grazia Dima

Vara noastră

Cândva în noiembrie
e vara noastră,
târziul glorios,
în stare să ne-adune-n
somnuri treze,
pe drumuri
de diamant marin
cu muchiile topite,
și să ne vindece
prin patima
ce nu rănește,
prin jocul spadei
învingătoare de cetăți
fără-a ucide,
plutim pe alge,
mângâiați,
cu mâini sau aripi,
de-atotputernici
prieteni din adânc.

Șoaptă

Cuvântul nu va fi rostit
așa cum crezi. L-ai gândit
s-apară orbitor, vestit
cu surle și trâmbițe. În loc,
despre cuvânt nu va ști nimeni,
oameni vor alerga sub ploi de lavă
și va țâșni din pământ doar
o iarbă jignită, cu părul scurt și rar,
la asta nu te-ai fi așteptat niciodată,
dar odată cu ea va sosi marea surpriză:
păstrat proaspăt, cu ochi strălucitor,
în slatina decepției milenare, și argintiu
între filoanele iluziilor sirepe,
vei fi din nou pe drum, ca-ntotdeauna. Aproape
de țintă, vei auzi hohotind caii vineți.

Iubire

De-atâta iubire dezvăluită prin fisiune,
devin și ei ai noștri, diavoli topiți, fără să vrea,
în beatitudine, își mișcă obrazul la dreapta,
la stânga, măștile făcute din grăunțe se destramă,
le curg pe chip, n-au de ales, îi duce vântul,
niciunde nu se văd grilaje, dungi, să îi ascundă,
iar vorba le e inutilă, discursurile comerciale
deși sunt pregătite, nu și le rostesc, fiindcă
de față nu-i cine să le-asculte, în loc de-auditoriu
rămâi doar tu, ființă de-o frumusețe absolută,
umplând tăria și parcă dând din cap, prearăbdătoare.

Primăvară

Un dor de pădure,
un jind după verde
se-nstăpânește,
și geme cel îngropat în nisip,
ridică o mână în aer,
atunci nori obosiți
se-opresc și lasă,
din ei, să coboare,
drumeții de-o veșnicie
ostatici, s-alerge,
plini de seve, pe pământ.

Soare

Iată-i, sunt soarele,
luminează totul.
În grupuri mai mari sau mai mici,
zgomotoase, copilărești,
bat străzile, umplu casele,
cântă la instrumente nevăzute.
E muzică pretutindeni,
o poți auzi dacă vrei.
Fii fericit dacă descoperi
în cutia poștală o ilustrată
de la ei, scrisă după un vechi șablon,
cu o grafie perfectă, deși stângace.
E consacrarea alianței lor cu tine,
vei descoperi curând mierea neagră
și albinele lucrând de zor
chiar în casa ta,
în marele fagure alb,
fără sunet, fără zbatere.

Această savoare

Nu-mi spune că o să-mi arăți care este culoarea mea,
sufletul meu, adevărul.
Vreau ca și pe mai departe ochii să-mi fie împrejmuiți
de-o ceață aurie.
Culoarea mea se află prin preajmă, e una din cele iubite
și cunoscute de mine.
Și totuși, dragostea mea pentru ea
și legătura noastră de rudenie
să rămână o taină-mi doresc,
să ne-nrudim secret și molcom,
iar simțământul nostru să treacă
prin blocuri de lavă inconștientă:
ele vor picura miere la sfârșit.
Îmi voi privi culoarea ca pe-o copilărie:
îndepărtată și apropiată. Nu mă-ndoiesc,
e-aproape, între culorile îndrăgite de mine.
Să fie în jurul meu, aidoma unui sol mut,
gata să mă ajute la deznădejde,
de parcă mi-ar întinde mâna cineva
să ies din apă și n-aș afla cine m-a salvat.
Să cânt neștiind pentru cine.
Iar dacă îmi dă mereu târcoale,
să nu simt decât o-amenințare dulce
și un obscur miros de crin în nări.
Să mi se rotească-n tăcere deasupra capului,
fără un înțeles anume, s-o iubesc fără să știu,
să-mi întorc privirea năpădită de abur auriu și,
necunoscând care este ea, să iubesc totul,
de dragul ei, fiindcă ea poate fi în orice.
Să iubesc puzderii, fără siguranța că am nimerit-o
pe ea. Și-atunci să iubesc și mai mult.
Să mă tem că își schimbă rolurile, că trece de la
un lucru la altul, că există mai multe culori ale mele,
pe rând. Că am iubit degeaba. Să nu disper însă:
și această pierdere e pentru ea. Iubindu-i pe toți
nu e-n zadar, ei sunt atinși, contaminați de ea.
Chiar și cu ochii plecați, fără greș să-i ghicesc prezența.
Iar ea să fie, apoi să nu mai fie și iar să fie.
Să mă tem ușor, să mă bucur îndată.
Uneori culoarea mea să poată coborî ca să plângă
cu mine, alteori pe locul ei un vârtej să pulseze, gol.
Să mă înfierbânt brusc, crin de aur fierbinte,
pentru a-i da un imbold să se ivească din nou.
Să nu mă îndoiesc de ea niciodată, deși am învățat
că e atât de hoinară. Să presimt că ea este
chiar și când nu este. Să mă îndoiesc tot timpul
de ea, spre a mi-o putea aduce încă mai aproape,
spre a o iubi încă mai mult.
Să mă gândesc la ea ca la o ființă vie
pulsând într-un zid pe când mă așteaptă
numai pe mine. Să știu însă: ea e deja salvată de-acolo,
n-are trebuință de ajutor, se bucură doar să-i privească
pe alții, iar ei s-o caute. Deci să nu uit că văzul meu
în noapte ajunge în inima ei în chip de înțelegere.
Ridic brațul s-ating paharul auriu și-n clipocitul
nectarului aud limpede: ea știe că-n cinstea ei închin.
Și, dacă mă duc s-o dezrobesc, deși n-are nevoie,
ea se bucură și face din acea zi o naștere și o înălțare.
Nu-mi spune deci care anume este.