Biata Anglie

În contextul în care, în ultimii ani, se vorbește tot mai mult despre „post-adevăr” și „post-umanism” (ba chiar și despre ceea ce ar putea însemna „post-uman”), Andrei Cornea vine cu un roman subintitulat O post-utopie. Lectura acestor Amintiri din epoca lui Bibi – despre care s-a scris deja în România literară – va fi destul de complicată pentru cititorii care nu au parcurs O mie nouă sute optzeci și patru de Orwell, întrucât „post-utopia” lui Andrei Cornea se referă direct și manifest la distopia orwelliană. Personajul principal, un anticar sexagenar, „uscățiv” și „ușor adus de spate”, poartă numele Winston Smith; și el își aduce aminte, cu o exactitate dureroasă, ceea ce a trăit în epoca lui „Bibi”, Bibi nefiind o trimitere onomastică spre Benjamin Netanyahu (deși nu e exclusă o intenție ironică a autorului, în acest sens), ci transcrierea grafică și fonetică a unor inițiale înfricoșătoare: B.B., adică Big Brother, Puterea absolută, imaginea sub care Partidul, în cartea lui Orwell, se înfățișează cobailor umani.

Aproape tot ceea ce își amintește Winston Smith din trecutul său este desprins din paginile orwelliene, ca și cum existența sa le-ar reflecta. Andrei Cornea face un pas mai departe și extrage din O mie nouă sute optzeci și patru nu numai structura închisă a societății și controlul ei, mecanismul pus la punct de exercitare a puterii printr-o teroare continuă, rescrierea trecutului, epurarea vocabularului, inventarea dușmanului necesar pentru ca patria să fie în stare de vigilență… Autorul preia și personaje orwelliene, Winston și Julia apărând aici la o altă vârstă, ca și O’Brien (anchetatorul interpretat magistral de Richard Burton în filmul turnat după romanul lui Orwell). Totul sau aproape totul este deci, în romanul lui Andrei Cornea, legat ombilical de o distopie cu care existența protagonistului, cu ani în urmă, s-a identificat.

E un caz spectaculos de intertextualitate, pe gustul cititorului cultivat de ficțiuni postmoderniste și ininteligibil pentru cel ce nu cunoaște prototipul. Luând cuplul din O mie nouă sute optzeci și patru și urmărindu-l la o altă vârstă, într-o altă epocă, Andrei Cornea execută un sequel neașteptat, cu mai multe posibilități încorporate în structura prozastică. Protagonistul lui masculin, anticarul, este obsedat de faptul că generațiile mai tinere și cele mai vârstnice par să fi pierdut referentul epocii trecute. Tinerii nu o cunosc pe pielea lor, iar vârstnicii ajung să o idealizeze, devenind nostalgici după ea. Se observă aici o „serie” românească și est-europeană de elemente și aspecte mentalitare post-revoluționare, pe care Andrei Cornea o adaugă „seriei” orwelliene. La societatea înfricoșătoare descrisă de scriitorul englez și rememorată de personajul comun celor două cărți se adaugă, în cartea de față, problematica înțelegerii propriului trecut individual și colectiv. Este urmărită și rezumată psihologia socială, protagonistul, cu memoria lui, măsurând îndepărtarea accelerată de trecut a tuturor. Nici măcar Julia, fosta victimă a fostului sistem, nu își mai poate recupera cu exactitate propriile amintiri. Ea știe prea bine că a trăit într-o dictatură oribilă, dar de fiecare dată când încearcă să-și amintească exact experiențele sale, îi vin în minte numai episoade mărunte, fără semnificație, fără relevanță.

Dacă victimele regimului trecut își reproiectează vechile suferințe într-o nostalgie după tinerețea lor, călăii, torționarii și complicii lor de atunci își cosmetizează biografiile și fac din negru, alb, înfățișându-se ca disidenți ai epocii pe care au servit-o. Din nou, acesta este un element de „serie” românească, prin care autorul completează tabloul orwellian inițial. Marea „năpârlire” de după 1989, din România, e valorificată ficțional în Anglia lui Winston Smith din cartea lui Andrei Cornea. Trecutul se rescrie continuu, azi, ca și ieri, în democrație, ca și în totalitarism. Foștii călăi sunt în prezent oameni de succes, decidenți în noua stare de lucruri, cum fuseseră și în cea dinaintea ei. Prozatorul nostru nu folosește nicăieri în carte termenii abundent utilizați la noi, „comunist” și „securist”, fiindcă acțiunea se petrece în Anglia; dar elementele acestea din realitatea românească sunt aproape palpabile, la lectură. Extrem de interesant, în cartea lui Cornea, nu este atât tabloul societății închise, cât felul în care el este reconfigurat în epoca următoare, a societății deschise. Dacă mecanismul totalitar este luat, ca atare, de la Orwell, viața socială ulterioară e urmărită și explorată pe chiar aceste coordonate. Nu numai că ne-am despărțit de trecut, dar trecutul ni s-a șters din memorie ca și cum n-ar fi fost.

În fine, pe lângă „seria” orwelliană și cea românească (est-europeană), Andrei Cornea mai are un fir prozastic pe care îl utilizează cu inteligență artistică și compozițională. E vorba de răsturnarea perspectivei consacrate în raportul Vest – Est. Ca într-o proză de Florin Manolescu, spațiul occidental nu mai este aici cel prosper (dimpotrivă), ceea ce face ca englezii să-și ia lumea în cap și să plece pentru a munci în străinătate, mai exact, în… Transilvania și într-o greu localizabilă Tarlanda. Un personaj oarecare se vaită la un moment dat, idealizând epoca lui Bibi (Big Brother) și contrapunând-o situației de azi: „- Or fi fost și necazuri, nu zic nu, că viața-i și din bune, și din rele, filozofează albinosul, dar una ca asta zău că nu se pomenea: ca să-ți hrănești familia, să pleci să culegi căpșuni, auzi unde: tocmai în Tarlanda sau Transilvania! Vai, vai ce a ajuns biata Anglie!” (pp. 16-17). Tarlanda e noul Occident, în sensul de simbol al prosperității, în timp ce „biata Anglie” a devenit, ca țările est-europene după căderea comunismului, un exportator de „fete frumoase”: „Explică ceva despre hârtii, pachete și sfori pe care trebuie să le importăm tot din Tarlanda căci ăștia au distrus toate fabricile mărețe ale lui Bibi și cu ce oare să-i plătim pe tarlandezi – poate numai cu fete, că fete frumoase e tot ce mai avem din belșug în țara asta” (p. 34).

Acestea fiind liniile de forță ale romanului, Andrei Cornea le va urmări bine, până la un punct. Indeterminarea postmodernă ar fi servit perfect conflictul epic și simbolistica lui, precum și suprapunerea între trecutul personajelor din carte și alcătuirea terifiantă a societății din distopia orwelliană. Numai că autorul nostru caută soluții de realism prozastic care dau, tocmai ele, artificialitate romanului. Remarcabil în planul ideatic și ideologic al cărții, sclipitor în unele pagini amintind de Ivasiuc, Cornea e mai stângaci în construcția personajelor și în imaginarea situațiilor epice în care ele sunt angrenate. Romanul e tot mai tras de păr, cu cât avansăm în lectura lui. Winston Smith își scrie memoriile despre epoca lui Big Brother, dar editorul îi spune să schimbe niște nume și să facă din memorii, roman, fiindcă fostul Big Brother, dat ca mort, a revenit și candidează în alegeri. Julia îi citește cartea și-l sfătuiește să nu o publice, fiindcă apariția ei ar putea antrena eșecul lui Bibi în alegeri (!). Oamenii lui Bibi ar putea să-l omoare pe memorialistul care refuză a fi romancier, și pe care editorii îl refuză de frica unor procese. Julia se „sucește” și îl conjură să publice așa cartea, pentru ca Bibi să fie înfrânt în alegeri. Cartea lui Winston Smith apare, acesta se umple de bani; și Bibi e la un pas de a pierde alegerile. Se apelează la o demascare publică: volumul eroului nostru e de fapt un plagiat după un text al lui Orwell, un autor de demult, descoperit la țanc. Bibi câștigă, iar Smith, cu reputația maculată de ziarele care-l numesc plagiator, înnebunește și va fi internat într-un ospiciu. Julia, pentru a-l ajuta, se întâlnește cu fostul lor călău, O’Brien, care-i explică lucrurile. Pe când era Big Brother, Bibi se inspirase din cartea lui Orwell, aplicând în realitate ceea ce citise acolo. Smith a trăit în lumea lui Bibi transpusă după distopia orwelliană. O a patra „serie”, așadar, una nefericită, de elemente senzaționaliste, duce romanul într-o direcție rea. În locul unei indeterminări atât de promițătoare (cum e să trăiești, să fi trăit în distopia unui autor?), avem o cascadă de întâmplări neverosimile, ce afectează tocmai realismul pe care pretind a-l servi.