Ferestrele luminate ale lui Constantin Cubleșan
Constantin Cubleșan a fost primul scriitor pe care l-am văzut „față-n față”, cum se spune. Acum aproape 50 de ani, eram elev la Liceul din Luduș, când i-am trimis o scrisoare la Editura Dacia, în urma lecturii volumului de povestiri al domniei sale, Aproape de curcubeu (1972), invitându-l la o întâlnire cu elevii liceului meu. Mi-a răspuns la scrisoare și, în scurt timp, aveam să-l văd în sala festivă a liceului nostru. L-am revăzut apoi în timpul studenției, iar după ce am devenit și eu clujean, ne-am întâlnit destul de frecvent. Fapte disparate mă făceau să îl apreciez tot mai mult ca OM (fiindcă pe scriitor îl cunoșteam din cărți), pentru calitățile dovedite: spiritul familist, dorința de a-i ajuta pe cei din jur, dragostea de părinți, modestia, bunătatea, toleranța și puterea de a ierta.
Am scris despre domnia sa în Dicționarul scriitorilor români, coordonat de M. Zaciu, M. Papahagi și A. Sasu, i-am prefațat un volum și i-am recenzat unele cărți, din păcate nu atâtea câte ar fi meritat.
Așa cum se știe, Domnul Constantin Cubleșan s-a afirmat ca prozator, poet, dramaturg, critic și istoric literar, abordând, cu o tenacitate demnă de invidiat, aproape toate genurile literare: poezie, critică, istorie și teorie literară, roman, proză SF, povestiri pentru copii, teatru și teatrologie etc. Este ceea ce se cheamă un scriitor profesionist. Mi-ar fi foarte greu să îi număr cărțile, care depășesc numărul anilor împliniți azi (de la prima carte, Nepăsătoarele stele, din 1968, până la cea mai recentă: Femei… femei… femei…, 2019). Numai în domeniul criticii literare a publicat, de pildă, peste 40 de volume, ceea ce îl făcea pe profesorul V. Fanache să spună despre domnia sa că este „un garant incontestabil al criticii și istoriei literare din ultimele decenii”.
Imediat după terminarea Facultății de Filologie din Cluj (1959), Domnul Constantin Cubleșan s-a dovedit a fi un autentic Om al Cetății, îndeplinind funcții de răspundere la diverse instituții de cultură: redactor la Studioul de Radio Cluj (1959-1962) și la „Tribuna” (1962-1972), redactor-șef la Editura Dacia (1972-1980), director al Teatrului Național din Cluj-Napoca (1980-1988), redactor-șef adjunct al revistei „Steaua” etc. Domnul Constantin Cubleșan a lăsat peste tot, pe unde a fost, o dâră de lumină și exemplul unui om de mare omenie și de mare caracter.
Calitățile verificate atunci s-au manifestat și după Revoluție, când, prin libertatea de expresie cucerită, era la fel de ușor să te răzbuni, să lovești în inamicii de odinioară sau în adversarii de moment. Pentru caracterul domniei sale, pentru valorile umane care îl caracterizează și pe care le promovează, sunt elocvente câteva fapte: a fost desemnat Cetățean de Onoare al Municipiului Cluj-Napoca și a fost ales președinte al Asociației Scriitorilor din Cluj, funcție plină de răspundere, mai ales într-o lume minată de atâtea orgolii și sensibilități exacerbate, cum este lumea scriitorilor. A fost decorat, în anul 2004, cu Ordinul Meritul Cultural în grad de Ofițer, Categoria A – Literatură, fiind distins cu numeroase premii literare.
După Revoluție, Domnul Constantin Cubleșan a lucrat ca profesor universitar la Universitatea „1 Decembrie 1918” din Alba Iulia. Prin inteligența critică, prin talent, cultură și vocație pedagogică, Domnul Cubleșan a meritat cu prisosință să educe noile generații de studenți sau să coordoneze teze de doctorat. Vocația pedagogică a domniei sale (moștenită din familie, tatăl dânsului fiind învățător) s-a putut acum manifesta plenar.
Cred că, la ora actuală, Domnul Constantin Cubleșan este unul dintre scriitorii noștri cei mai prolifici. Pe cât de activ este în viața literară, pe atât de energic mi se pare în viața Cetății. Este prezent la conferințe și simpozioane, la reuniuni și festivaluri, la prezentări de cărți, în jurii și comisii de doctorat. Mă întreb de multe ori când mai are timp și pentru scris, fiindcă, vorba cronicarului, pentru scris „gândul slobod și fără valuri trebuiește!”
Probabil că ferestrele apartamentului în care locuiește sunt mereu luminate (îmi amintesc ce frumos scria Geo Bogza, într-o tabletă, despre „ferestrele luminate” lui Marin Preda), o expresie a muncii neîntrerupte, a neodihnei și a trudei în fața foii de scris.