E o zi minunată de primăvară, după săptămâni cu ploaie și vânt. Dar, spun meteorologii, timpul frumos nu va dura. Vor veni iar furtunile și grindina. Nu sunt un admirator al naturii și n-am pasiuni legate de aceasta. Nu ies la „iarbă verde”, nu-mi plac drumețiile și ascensiunile montane, nu merg la înot și nu practic, în general, niciun fel de sport. E adevărat, folosesc mult bicicleta, dar un prieten cardiolog îmi spune să renunț („aia nu e mișcare”) și să umblu pe jos. Am crescut între „betoane” și asta mi-a anulat aspirația înspre un trai „sănătos”. Mă simt bine între cărți, izolat și departe de locurile unde se conversează spumos. Sunt o plantă de interior, aproape fără curiozități (în afara celor pe care le găsesc în cărți) și din ce în ce mai rupt de lumea care mă înconjoară.
Acestea sunt și motivele pentru care n-am înțeles prea bine agitația creată în jurul alegerilor de duminica trecută pentru fotoliile parlamentare europene. Dacă te uiți la televizor, intri pe Internet și pe Facebook, ai impresia că România a devenit, brusc, țara oamenilor responsabili, a activiștilor civici și a intelectualilor clarvăzători. Potopul de sfaturi înțelepte i-ar face să pălească de invidie și pe filozofii din agora ateniană. Toți au soluții clare, toți știu ce și cum trebuie votat. Ascultându-i,
n-ai zice că aceiași oameni, exact aceiași oameni, au creat situația înspăimântătoare de azi. E aceeași populație care în 2012 se hlizea la lovitura de stat a lui Ponta și Antonescu, aceeași populație care, în 2014, n-a votat, ci a plebiscitat. Nu dau doi bani pe opiniile politicienilor, deoarece le-am văzut superficialitatea și le-am înțeles mecanismul de gândire. Sunt o apă și-un pământ, la fel de dogmatici și la fel de lipsiți de nuanțe în gândire și acțiune.
M-am înstrăinat, în 2012, de amici pe care-i apreciam pentru inteligență și cultură din cauza comportamentului exaltat și a violenței limbajului. Ce-i caracteriza atunci, ca și acum, era o șocantă pasiune de a urî. Mi-am dat seama imediat că nu se poate construi pe fundamente șubrede. Ura era, pentru ei, un fel de a alege ceva odios, dar care li se părea a fi „răul cel mai mic”. Indiferent de consecințe și principii, aveau nevoie de ceva nou. Fie el și PSD. Un nou fel de putreziciune precum tot trecutul pe care-l știau prea bine. Am întâlnit în ultimele săptămâni mulți indivizi seduși de prestațiile de la televizor ale lui Ponta. „E alt om!”, exclamau cu o evlavie lăcrimoasă. „Îi cunoaște foarte bine pe ăia și nu mai vrea să facă politică alături de ei.”
Mi-am impus să nu mai intru în polemici și să nu mai dau replici usturătoare — deși, mărturisesc, ele îmi stau adeseori pe limbă. M-am obișnuit să aștept să văd cum decurg lucrurile. N-a trecut nicio săptămână, și Ponta și-a dat în petic: ca un ghiocel inocent, a declarat că nu vede nicio problemă să intre la guvernare alături de echipa lui Dragnea. Dragnea, fostul prieten la toartă, sluga perfectă care, la momentul potrivit, și-a înjunghiat stăpânul și i-a luat locul. Într-un stat mafiotic, trans-ideologic, cum mi se pare a fi statul român al ultimelor trei decenii, numai astfel de personaje pot ajunge în prim-plan. Orice altă variantă e exclusă, deoarece urechile electoratului percep doar o gamă redusă de sunete.
Eșecul politic, social și moral al României se explică prin ruptura totală dintre interesele elitei politice și cele ale restului locuitorilor. Situația e agravată de o structură nefericită a populației. Îmbătrânită, cu un incredibil de mare număr al „asistaților” și al bolnavilor, doborâtă de cancerul corupției, ea oferă harta deprimantă a unui teritoriu blestemat. Am citit de curând îndemnurile unui tânăr intelectual, sătul de veștile proaste care se prăvălesc peste noi. El cerea să fie aduse la lumină și aspectele pozitive. Evident că există și lucruri bune. Din păcate, sunt sufocate de avalanșa dezastrelor, de la cele politice, la cele de natură morală și socială.
Într-un anume sens, societatea românească a ajuns la maturitate. La cea mai sinistră și reprobabilă formă de maturitate: aceea în care totul e previzibil. Aș merge până la a spune că nici măcar surpriza nu e surpriză — rezultatul (pe care încă nu-l știu) al alegerilor de la 26 mai nu schimbă nimic în destinul european al României. Votul e unul exclusiv pe politică internă. Cu excepția unui partid mic, n-am văzut niciun program electoral care să-mi spună mie, ca votant, de ce să-l trimit la Bruxelles pe cutare și nu pe cutare. Dac-aș mai fi nutrit iluzii, cel mai mult m-ar fi înfuriat prestația partidelor recent apărute. Programul lor, vorba unui apropiat, e mai searbăd decât o felie de pizza rece. Bătrânicioși, resentimentari și stupizi, îi interesează doar diurna în euro, avantajele imediate, statutul de „intangibili” și perspectiva de a fi văzuți la televizor. Astfel încât, oricine va câștiga și oricine va pierde, totul va rămâne exact cum a fost și până acum.
Motivul e simplu: pentru celelalte țări europene, România reprezintă, în cel mai bun caz, o piață de desfacere. N-a plecat de la noi înspre lume niciun mesaj demn de atenție — desigur, în afara limbajului morse al bâtelor minerești din 1990 și de emanația gazelor toxice din 10 august 2018. Nu existăm în nicio competiție științifică și culturală de anvergură, nu oferim absolut nimic demn de interesul lumii. Să nu confundăm a produce cu a exporta: da, exportăm din greu lemn, exportăm gaze și petrol, exportăm mână de lucru mai mult sau mai puțin calificată. Dar la halul în care a ajuns învățământul, e o autoînșelare să crezi că ceea ce iese astăzi pe porțile universităților e marfă de calitate, așa cum se întâmpla până în urmă cum vreo zece ani: e mult deșeu și incredibil de mult rebut în rândurile „licențiaților” și „masteranzilor” noștri.
Alegerile recente vor aduce niște nuanțe, poate chiar răsturnări spectaculoase, dar nimic mai mult. Dragnea și ai lui vor pleca. De altfel, ei au mai plecat. Și ce s-a întâmplat? O guvernare a hoției și incompetenței a fost înlocuită cu altă guvernare a hoției și incompetenței. O politică economică cretină a urmat altei politici economice cretine. Niște demagogi nerușinați au lăsat scaunele altor demagogi nerușinați. Indiferent de proveniență și generație, excelează la doar două capitole: lipsa de educație și egoismul. Prin urmare, marea problemă se află în altă parte. O știe toată lumea, dar e periculos s-o afirmi. Răul se află printre oameni. Răul sunt oamenii. Diverșii monștri politici și de televiziune nu sunt decât proiecția lor, elementele de sinteză ale unei abjecte alchimii. Cum să produci o ruptură decisivă în interiorul unui mecanism social dezagregat? N-o poți face decât riscând mari convulsii și distrugând și ceea ce, de bine, de rău, e viabil.
Recenta campanie electorală a scos iarăși la suprafață enormele resurse de aversiune din societatea românească. Pe cine urăsc, de fapt, românii atunci când îi detestă pe Dragnea, pe Iohannis, pe Cioloș, pe Ponta, pe Tăriceanu? Simplu: îi urăsc pe alți români. Pe cei care se simt reprezentați de astfel de personaje. N-o să vă vină să credeți, dar până și Tăriceanu reprezintă pe cineva: și anume, pe acei pesediști cărora le e rușine să se recunoască drept pesediști. Așa se explică îndelungata supraviețuire a acestui politician de penumbră, a generatorului atomic de trădări politice (PNL-Aripa Tânără, PNL-’93, PNL, ALDE). Numiți o singură idee legată de numele lui, cu excepția celei care i-a adus supranumele Trădiceanu. Cu toate acestea, a avut fiul turnătorului Amedeo Lăzărescu o carieră strălucită? A avut! Amedeo Lăzărescu a „distrus vieți și a fost o unealtă a Securității!”, spune un oficial de la CNSAS, pe bază de documente. Pentru a decreta nulitatea lui Tăriceanu, nu e nevoie de niciun act: se vede cu ochiul liber.
Se mai poate vorbi, în aceste condiții, despre o țară „omogenă” și „indivizibilă”, așa cum pretindem? Mă îndoiesc. Când electoratul român se mobilizează întotdeauna pentru a da pe cineva jos, nu trebuie să avem mari așteptări privitoare la soarta noastră. Incapabili să gândim în regimul pozitivului, al proiecțiilor generoase, ne risipim energia și ne mâncăm nervii detestând oameni pe care, inconștienți, i-am cocoțat, de bună voie și nesiliți de nimeni, decât de proverbiala noastră „inspirație”, la înălțimi amețitoare. Ei sunt noi. Nu există o imagine-robot mai năucitoare a lipsei de luciditate și de rațiune întinsă pe tot intervalul dintre un ciclu electoral și altul. Dar ea este, în același timp, și o electroencefalogramă de mare acuratețe a devitalizatelor noastre celule cenușii.
Privesc, prin urmare, la noul episod electoral cu un amestec de speranță și indignare. Predomină indignarea. Ne fălim cu bazinul nostru de inventivitate și inteligență de parc-am fi o națiune de einsteini și edisoni, și nu una de becali și tăriceni. Chiar nu vedem ticăloșia ca mod de existență de la sediile partidelor și din birourile liderilor politici? Să nu ne facem iluzii: nu e nicio diferență între Orban/ Gorghiu, Dragnea/ Vasilescu, Tăriceanu/ Nicolai/ Weber și alți ejusdem farinae. Ei sunt toxinele care ne-au năpădit nu doar cele cinci simțuri, ci și sufletul.
P.S. Rezultatul alegerilor, pe care l-am aflat între timp, nu alterează nimic din amărăciunea rândurilor de mai sus. Ba dimpotrivă.