Când trecutul nici măcar nu e trecut

La António Lobo Antunes scrisul este trăire dusă la paroxism, este retragerea cu toată ființa din mundan, este deziderat suprem, este vegherea cuvintelor. Și scrie – al douăzeci și nouălea roman – „Până ce pietrele vor deveni mai ușoare ca apa“ (Humanitas, 2019, colecția Raftul Denisei, într-o traducere admirabilă semnată de Dinu Flămând și Anca Milu Vaidesegan) ca pe un nou pariu cu sintaxa, cu punctuația, cu metafora, cu dialogul, cu logica unui fir narativ, cu suprapunerea unor planuri. Cartea este o hermeneutică a sufletului uman, a temerilor acestuia, a întrebărilor care îl macină, a durerii cu care se luptă, a angoaselor care îl apasă și cu care uneori este obligat să trăiască. Dramatismul intens al acestei compoziții aparent dezarticulate rezidă atât din orizontul de așteptare (știi ce urmează să se întâmple, dar există o permanentă amânare) cât și din fragmentele de monolog interior – pe mai multe voci (conștiințe) care vorbesc simultan – pe care autorul le trimite spre cititor modificând constant reperele spațio-temporale.

Scrisul lui Antunes are ceva imbatabil în el, îl unicizează (îmi place să cred că vorbim despre un posibil laureat al unuia dintre cele două premii Nobel pentru Literatură) și menține constante și energia și suflul de la prima la ultima pagină. Este o carte cu portanță – așa cum aprecia la lansare Dinu Flămând, prefațatorul ediției românești. Debutează dramatic și se articulează cu o eleganță și un firesc pe care numai capodoperele le au. Este o carte despre răbdare, despre durere în care nimeni nu își transcende condiția, nimeni nu devine altceva decât ceea ce îi este sortit să fie. E un act al scrisului de o energie uluitoare ca un cod care provoacă recurență în mintea cititorului, care absoarbe, care atrage, din care se preiau întrebările care, la rândul lor, încep să rezoneze cu cititorul, care continuă să circule și după ce cartea a fost închisă.

Este impropriu să vorbești despre posibile chei de lectură – intenția lui Antunes nu pare să fie descifrarea unui mister – de altfel, drama este prezentată franc de la începutul romanului. Portughezul nu este nici pe departe genul de scriitor de citit cu creionul în mână în pofida complexității prozei sale. Și, în niciun caz nu sunt de căutat algoritmi sau leitmotive în construcția romanului. Ca să îl poți înțelege, trebuie să pactizezi cu scrisul său, să te lași în voia frazării și a polifoniei ca într-un poem. Și astfel – chestiune de gust – simți (sau nu) scrisul său, ori acest lucru presupune și talent de cititor. Este lupta lui împotriva canonului, împotriva scrisului clasic al prozei. De-a lungul lecturii nu există prezența insinuantă a autorului, nu există o complicitate între el și cititor, nici măcar afectivă. O ambiție enormă a acestui prozator (situație ce pare intrigantă dar care îi reușește!) este că se detașează și se poziționează în raport cu conținutul ca și cum nu este el autorul acestui roman. Scrisul lui Antunes este ca o pulsație a vieții împotriva romanului, a scrisului cu care suntem obișnuiți – „Eu nu fac romane, nu spun povești, nu pretind să distrez pe cineva, nu pretind să distrez pe cineva, nici să fiu amuzant; vreau numai ca pietrele să devină mai ușoare ca apa.“ Prin urmare, coerența nu provine neapărat pe cale logică ci din această întrepătrundere de trăiri. Se tinde spre un deznodământ, spre un adevăr – dar care nu poate, sub nicio formă, să fie demonstrat cu ajutorul unei argumentații riguroase, el este doar anunțat de facto și prefigurat, presimțit psihologic pe parcursul a aproape patru sute de pagini – iar corul de voci amplifică în crescendo mesajul că destinul nu poate fi decât ineluctabil.

Este și nu este o carte despre război, nu dă amănunte despre atacuri, despre camarazii de luptă, despre fronturi. Dar este cu certitudine o carte despre drama războiului în care scenele referitoare la combatanți sunt penetrante, sfâșietoare. Antunes, de altfel, a spus că nu va scrie despre război și toată viața lui a avut un respect enorm pentru ceea ce s-a petrecut cu adevărat în aceste confruntări unde el însuși a participat ca medic militar. Narativul se construiește în mod direct, încă de la debut, din primele pagini-prolog în care vocea aparține unei rude: un sublocotenent portughez, luptător în Angola, se întoarce din război cu un copil de culoare pe care îl salvează (și îl va înfia) dintr-un sat distrus de plutonul său. În masacrul de atunci sunt uciși în chinuri cumplite inclusiv părinții naturali ai copilului. Peste câteva decenii, băiatul negru crescut în Lisabona de părinții adoptivi, se va căsători (cu o femeie numită în roman Excelența Sa) și, la un moment dat, cu ocazia ritualului anual al tăierii porcului, își va ucide tatăl. Există în alternarea vocilor și a planurilor o construcție aidoma corurilor antice – în timp, începând de la prolog, are loc o întoarcere în timp prin vocile și memoriile membrilor familiei sublocotenentului. Personajele sunt ca niște umbre, sunt în sine reflexii ale binomului conștient – subconștient, sunt suportul temerilor, al angoaselor dizolvate într-un fundal atemporal și toate intuiesc paricidul în mod evident și repetitiv, ba chiar devine obsesie a interiorității lor.

Tatăl – care va fi ucis de fiul său adoptiv – trăiește acum sub urgia sindromului post-traumatic „Când m-am întors din Africa orice zgomot mă speria“ (…)“dar cum faci dacă trecutul nici măcar nu e trecut, continuă să se întâmple, nu s-a modificat“(…) „ajută-mă să uit“ Personajul este avertizat adesea cu privire la băiețelul negru pe care l-a înfiat „Va crește domnule sublocotenent și se va răzbuna pe dumneavoastră.“ Uneori, acestuia îi încolțesc în suflet sentimente de nesiguranță, de teamă chiar „Ti-e frică de băiatul dumitale?“(…) „nu știu dacă nu a fost el cel care a pus pietrele în rinichiul soției mele iar apoi mă va lichida și pe mine“ deși „se purta cu el cum te porți cu un fiu iar negrul se purta cum te porți cu un tată.

La rândul său, fiul retrăiește imagini obsedante din trecut –“atunci îmi apar în căpățână, tulburi din cauza prafului uitării, scene vechi, scene recente, miresme, sunete, amintiri vagi, lucruri pe care le credeam pierdute, ascunse sub lucruri ce nu-mi aparțineau, aparțineau unor străini și nu știu din ce motiv se aflau acolo“ (…) „în acel moment mi-a apărut imaginea difuză a unei femei neagră și ea, culcată la pământ cu un cheag de sânge la cap, alte cheaguri pe piept o ureche în minus tăiată de unul dintre soldați eu mic agățat de ea fără să plâng“ și se confruntă cu propria dramă „lămuriți-mă în ce m-am transformat și cine sunt eu astăzi“ intuind în adâncul sufletului o posibilă cale de eliberare din toată această angoasă.

Cartea forjează până la limită conștiința. Este o alternanță de văzut, nevăzut, închipuit. Comparativ cu ultimul său roman tradus în românește (Pe râurile ce duc…) în care memoria elimină timpul, nu există nici prezent, nici trecut, nici viitor, aici coordonata temporală nu este eludată. Ea există, însă se fluidizează și se suprapune uneori în aceeași frază. O poveste din trecut se așază peste prezent și va determina viitorul. Ori aceasta, o știm de la început – ni se anunță o crimă. Autorul se lipsește de efectul surpriză, nu are nevoie de asta, de suspans sau de o soluție. Te surprinde însă atunci când încerci să înțelegi de ce oamenii aceia care erau atât de sensibili au fost și atât de cruzi în război, de ce fiul salvat îl omoară pe cel care îl protejase. Și totuși, nimic nu lasă loc acuzelor, ba dimpotrivă, în ciuda evidențelor de ordin rațional, ești tentat ca cititor să problematizezi nu în jurul unui de ce are loc paricidul ci mai degrabă de ce atunci și în ce măsură se echilibrează o balanța stranie dintre iubire și justiție sau poate dintre crimă și căință sau dintre moarte și liniștire – „incapabili să înțeleagă că ne iubeam unul pe altul, că eu trebuia să fac asta și el să accepte ca eu să fac asta pentru ca totul reglat în sfârșit și noi doi împăcați, tată și fiu fără ca nimeni să-i separe

așadar o hermeneutică a sufletului uman, a temerilor acestuia, a întrebărilor care îl macină, a durerii cu care se luptă, a angoaselor care îl apasă și cu care uneori este obligat să trăiască – aceasta este, într-o contragere puternică, cartea scriitorului portughez. Cu un titlu de respirație thalesiană – cu o apă atât ca stare a începutului însuși dar și ca principiu katharhic, purificator – romanul lui Antunes este cartea suferințelor de toate felurile: moarte, durere, sindrom post-traumatic de după război, cancer. În același timp este și o carte a răbdării, a memoriei, a trecutului care nici măcar nu e trecut, care nu vrea să rămână în urmă și a înțelegerii că aceste suferințe pot fi îmblânzite doar în anumite momente atunci când pietrele vor deveni mai ușoare ca apa. „Abia atunci, da, – spune Antunes – pot să fiu citit, fiindcă am scris ceea ce era necesar să scriu.“