Un obicei supărător

S-a observat mai demult că, orice ar face Uniunea Scriitorilor, pentru cei câțiva „scriitori de Facebook“ nu este bine. Că decernăm un premiu unui mare scriitor sau organizăm un festival literar al tinerilor, este la fel de rău: prima dată, că ignorăm „tinerii scriitori“ și dăm întâietate celor în etate (ca și cum a fi în etate e o culpă!), a doua oară, pentru că promovăm tineri nevalidați de cutare glumă proastă care se pretinde revistă de… poezie internațională (?!).

Suntem obișnuiți cu asemenea necuviințe și, chiar dacă nu le acceptăm, ne-am resemnat în privința zadarnicilor chinuiți care le emit.

Ceea ce ne deranjează este un obicei supărător, pe care îl întâlnim tot mai des în postările (că texte nu sunt) celor care ar vrea ca Uniunea Scriitorilor să dispară, pentru că le umbrește… talentul. Este vorba de obiceiul de a uita sistematic să recunoască faptul că au greșit, atunci când se dovedește, fără putință de tăgadă, că au greșit.

Un exemplu recent. Un scriitor de Facebook, nemembru al Uniunii, se lamenta, în termeni destul de aspri, că „Uniunea nu ia poziție în chestiunea atacurilor PSD la adresa Justiției“. Cu alte cuvinte, ipochimenul încerca să sugereze că Uniunea noastră, dacă nu e un aliat al partidului de guvernământ, atunci măcar e alcătuită din lași, lipsiți de coloană vertebrală. Nici chiar amănuntul că Uniunea Scriitorilor din România nu este o organizație politică nu-l tempera pe apelpisitul scriitor-activist.

Totuși, deși nu face politică, în fața situației delicate în care se află societatea românească, Uniunea Scriitorilor, prin organele ei statutare, a decis să ia poziție. O poziție, evident, de susținere a statului de drept și a independenței Justiției, exprimată sub forma unui comunicat asumat de Comitetul Director, care exprimă limpede atât îngrijorările noastre, cât și poziția Uniunii față de situația din societate.

Credeți cumva că imparțialul nostru critic a găsit de cuviință să posteze, exact în același loc în care a calomniat breasla căreia nu-i aparține, o dezmințire? Să declare, negru pe alb, „Dragi cititori, v-am mințit și am calomniat o breaslă din care nu fac parte“? Sau să reproducă, fie și în liniile sale esențiale, luarea de poziție a Uniunii? Ei, aș!

Iată de ce nu credem o iotă din afirmațiile conform cărora atacurile la adresa Uniunii noastre sunt, de fapt, niște critici de bună-credință. Nu există critică decât în marginile adevărului, iar buna-credință înseamnă și să recunoști că preopinentul a avut dreptate. Așa-zișii noștri critici nu sunt decât niște resentimentari, care nu îndreptarea unor erori o doresc, ci macularea și batjocorirea Uniunii Scriitorilor, pur și simplu.