„…propulsat de mecanismul ambiției ca de o elice“

Gheorghe Grigurcu este una din semnăturile frecvent întâlnite în presa noastră culturală: cu cronici, cu poeme, dar și cu pagini de jurnal. Conținând reflecții, note de lectură, diverse însemnări, acest tip de scriitură, jurnalul, este pentru literat ceea ce este alergarea zilnică pentru maratonist – îl menține în formă. Prezent în reviste sub diferite titulaturi, jurnalul criticului ne oferă deseori surprize plăcute. Cum este, de pildă, fragmentul din Familia (nr.2, 2019), unde Gheorghe Grigurcu își dezvăluie, în cadrul rubricii sale Asterisc, însușiri deosebite de portretist (talentul său caustic se exercită aici asupra lui Marin Mincu și, tangențial, asupra lui Nicolae Breban): „Cultivat, laborios, ni se înfățișează propulsat de mecanismul ambiției ca de o elice. Ar fi greu să-l iubești deoarece e deseori scorțos, rebarbativ, imprevizibil la modul deranjant, însă deopotrivă greu să-l detești, deoarece jocul său e vizibil ca atare, teatralitatea sa infatuată amuză ori măcar dezamorsează o polemică prea «serioasă». Gravitatea e temperată de fanfaronadă. Se găsește un ce copilăresc în sforțările lui Marin Mincu de afirmare de sine apăsată în discursul său flamboaiant-amenințător, în fațada sa excesiv spectaculară. E posibil de tratat o paralelă între Marin Mincu și Nicolae Breban. Ambii trăiesc beția autoafirmării, a supremației personale absolute, care nu exclude nenumărate șerpuiri, alianțe și rupturi conjuncturale, pe un fond de mefiență asociată însă cu o candoare ce exclude cruzimile maxime, ura inextingibilă, pamfletul devenit venin rânced. Ambii vor să fotografieze eternitatea, folosindu-se de aparate ce poartă, foarte la vedere, mărcile de fabricație ale efemerului.“