Am afirmat, ori de cîte ori a venit vorba în textele mele despre caracterul german, că acești oameni, pe care noi, fiind prin origine mai aproape de meridionali, îi considerăm reci pînă la cruzime, sînt – după cum am putut constata eu care am trăit între ei și la cinci ani și la zece ani și la 20 și la 70 – mult mai stabili sentimental decît noi, dacă nu mă șterg din gîndul lor nici azi, cînd am 88! De aceea, cînd sînt întrebată ce au nemții într-o măsură mult mai mare decît alte popoare, mă refer evident la o trăsătură care le definește caracterul. Poate așa ne putem explica și celebra zicală: „Ein Mann, ein Wort!“ Nu trebuie să stau mult pe gînduri și răspund: „Statornicia!“
„Doamne, ce frumoasă țară avem!“, mă pomenesc spunînd pentru mine, cînd privesc de la fereastra trenului crestele înzăpezite ale Bucegilor și vocea necunoscutului de lîngă mine îmi răspunde automat: „Păcat că nu mai avem nemți!“ Îmi întorc privirea spre el și ripostez apăsat: „Mai avem și
de-ăștia, legați de glie“. Sînt, iertat să-mi fie, mai români decît românii… din cauza asta nu se prea arată, fiindcă germanul adevărat are un sistem de recepție și de emisie cerebrală foarte complex și de-aceea un limbaj bine argumentat cere timp de reflecție, e normal să fie mai lent. Temeinicia, gîndirea motivată e și un semn de respect pentru ascultător, dar românii noștri care nimeresc des cu oiștea-n gard îi critică pentru lentoare, apelînd mereu la exemplul oferit de primul bărbat al țării, Klaus Werner Iohannis: puțini ajung la înălțimea lui – că tot mi-am început acest text pornind de la munți, de-asta nu înțeleg că o ascensiune pe vîrful Moldoveanu (2500 m) durează ceva mai mult decît una pe Măgura Codlei (1000 m). Am avut pe tot parcursul vieții mele șansa să-i cunosc pe germani la ei acasă… și la grădiniță, la Kassel și în Hermannstadt (Sibiu), la Gimnaziul Ursulinelor, o școală monahală, cunoscută în toată lumea… am fost foarte mîndră să aflu că și mama sau chiar soția lui Joyce, Nora Barnacle, ar fi învățat într-un Institut al Ursulinelor… te pomenești că de-aceea mai mulți recenzenți ai romanului meu, tradus în șapte țări europene, Sexagenara și tînărul, m-au comparat cu James Joyce! Sper că înțelegeți de glumă!
Am avut ocazia să-i cunosc pe toți membrii Cercului literar „Aktionsgruppe Banat“. De cîte ori li se face dor de noi sau nouă de ei, revin pentru cîteva zile „acasă“. Erwin Țigla, șeful Forumului german din Banat și al Centrului German de Tineret, Documentare și Cultură „Alexander Tietz“ – Reșița, este „Kappellmaistrul“ nostru, cum îi spun eu, de cîte ori am ocazia. Nu știu ce dar are, de aduce mereu, cînd înfloresc merii, noi germani repatriați și culmea, mulți care au prins rădăcini în țările învecinate, unde au avut ascendenți de etnie germană ca Slovenia, Ungaria, Serbia sau acea minunată țară a fagilor, Bucovina, atunci Sala lecturilor germane de la Reșița e totdeauna plină!
Dar aș vrea să revin la ideea care mi-a declanșat acest text. Așadar, mai avem germani care nu-și pot părăsi leagănul românesc. Sînt mulți rămași în burgurile durate de ei pe pământurile noastre și mai ales în satele din jurul Sibiului și Brașovului, Sighișoarei, Bistriței, Timișoarei… oameni care se apropie de 90, poate mulți centenari, printre care intelectuali de marcă, premiați în Germania sau cetățeni de onoare ai orașului natal ca scriitorii Eginald Schlatner, Joachim Wittstock, răposatul Oskar Pastior (îi cunosc bine fiindcă i-am tradus pe toți, dar în perioada în care am fost și critic de artă la revista germană „Volk und Kultur“ am cunoscut și alți artiști germani remarcabili care au rămas în România). Se cuvine să-i numesc aici pe artistul plastic Helmuth Fabini și pe fratele său, cunoscutul arhitect Hermann Fabini, pe Beatrice Ungar, directoarea ziarului „Hermannstädter Zeitung“, care apare în Sibiu, sau pe excelenta șefă a emisiunii germane de la postul național de televiziune, Christel Ungar-Țopescu, pe graficianul, remarcabilul ilustrator de carte Ștefan Orth… nu pot să nu amintesc aici de poeta și prozatoarea Carmen Puchianu din Brașov, în același timp prestigios cadru universitar și excelentă actriță, care a pus în scenă piese de teatru în regie proprie și interpretare, sau în colaborare cu Robert Gabriel Elekes, cadru universitar, tot din Brașov, un remarcabil talent artistic, actor, dansator și mim în același timp, poet de primă mărime, laureat al Premiului Național acordat debutanților de la Botoșani. Sînt foarte mîndră că eu l-am descoperit ca poet la Reșița, citind un poem în limba germană. Cine mă cunoaște știe că nu exagerez și că nu mint, fiindcă nici nu mă interesează să obțin contraservicii. Sînt fericită cînd văd că există oameni de valoare de altă naționalitate care-mi iubesc țara, unde au crescut, țara asta plină de defecte, cum îți iubești o mamă prostituată! Dar m-am lăsat iar înghițită de pasiunea mea pentru omul german, deși am și destule motive să-l incriminez. Trebuie să mă lepăd de ideea asta, fiindcă, iată, tocmai am primit două cărți, semnate de scriitorul Joachim Wittstock, de la Editura Hora din Sibiu. Aschenregen (Ploaie de cenușă), o reeditare a unui volum de povestiti din 1985, în care sînt relatate destinele tragice ale mai multor sași, unguri, români, cernăuțeni în cel de-Al Doilea Război Mondial. Cealaltă carte este o nuvelă extinsă, Forstbetrieb Feltrinelli (Întreprinderea forestieră Feltrinelli), în care acest autor, atît de tăcut în ce privește viața lui afectivă, face să transpară partea neauzită a marilor noastre chemări. În cazul său, promisiunea și riscul dintotdeauna al acelor adîncuri umbroase ale pădurii, tainele care se-ascund acolo, țintele nebănuite pe care ți le planifică destinul, șarpele, capul acela de reptilă de pe un drum de munte, din care poate țîșni apa vieții sau a morții deopotrivă, fiindcă viața și moartea sînt surori gemene și orice paleativ poate fi, în același timp, și otravă mortală. Cine mă cunoaște poate să-și dea seama cît m-a putut captiva pe mine o asemenea temă! Dar nu am intenția să fac aici o cronică.
Nu vreau să amintesc decît de o replică înfiptă în mintea mea ca o pioneză care mă înțeapă din cînd în cînd. Nu mai știu exact dacă m-am lovit de ea în cartea reeditată sau în cea recentă, fiindcă le-am citit pe amîndouă în aceeași perioadă de timp. Replica la care mă refer e „La loc comanda!“, căreia traducătorul german nu-i găsește corespondent în limba lui. Acest ordin militar mi-a stîrnit mie, ca scriitor, dar mai ales ca traducător, vreau să spun „măsluitorului de cuvinte“, cum mă consider, vechea mea pasiune de-a dezlega multiplele valențe ale logosului și, mai ales, cum se pot suprapune expresii aparent incompatibile, care pot da la iveală sensuri noi, surprinzătoare, atunci cînd limbile din care provin păreau imposibil de a fi aduse la un numitor comun. Parcă e un miracol care te face să revii mereu la dedicația derutantă: „Cu dragoste și abjecție“. Și iată așa, încet, încet, am ajuns și la Herta Müller. De fiecare dată cînd o vizitam sau mă vizita în camera mea de bursieră stil Bauhaus, la Literaturhaus-Berlin, o încăpere neagră toată, cu stinghii metalice, în care te simțeai în bucătărie ca în birou, luam la puricat traducerea cărții ei de poezie Im Haarknoten wohnt eine Dame (În coc locuiește o damă), la a cărei traducere lucram. După ce savura zgomotos găselnițele mele lingvistice, fiind vorba de un experiment gen dada, unde mă simt în elementul meu – atunci mă iubea! – și, culmea, îmi mărturisea adorația ei pentru limba română, cu infinitele ei posibilități combinatorii… Eram fericită că, în sfîrșit, avea și România ceva irezistibil pentru Herta! Eram foarte mîndră, mai ales că limba pentru mine ca scriitor și traducător în același timp, fiindcă schimb zeci de sinonime cînd scriu ca să găsesc cuvîntul ideal și „după vorbă și după port“, este chin și maximă adorație… De ce m-am lungit atît cu comentariul meu despre limbă și scriitor, în care simt chiar o oarecare nostalgie după prietenia mea cu Herta? Marea pasiune a premiantei Nobel pentru limba română era bogăția de forme de expresie, prin care spiritul extrem de creativ al românului simplu dădea nenumărate tîlcuri aceleiași ziceri… „și-a dat foc la valiză“ sau „unde și-a dus mutul iapa“ sau „la paștele cailor“ sau „ca nuca-n perete“ sau… poate că și această dragoste sinceră a Hertei pentru limba română a contribuit puțin la stilul ei inconfundabil. Dar acum răsfoiesc iar cartea lui Joachim Wittstock, de care aminteam mai sus și dau peste formula atît de uzitată în limbajul militar: „La loc comanda!…“ Cum s-ar putea traduce această expresie în germană? Nu știe nici neamțul, nici românul. Oare în acest ordin nu cumva se ascunde o „răzgîndire“, într-un fel o lașitate sau o prudență, o nerespectare a primei hotărîri, poate uneori extinsă și la „încălcarea cuvîntului dat“. Oscilația unei hotărîri, recurgerea la compromisul „frate cu dracu’“ și ușoara modalitate de a scăpa „basma curată“! Ar putea fi o posibilă explicație a acestei formule militare. Azi, în politica românească, mi se pare mai potrivită ca oricînd… Nu știu dacă această expresie intraductibilă în limba germană trebuie interpretată doar într-o cheie „negativă“. Ea poate ascunde și inteligență tactică, găsirea unei ieșiri de urgență dintr-un pericol iminent, nu doar militar, poate chiar o modalitate de supraviețuire, care lui Joachim Wittstock, scriitorul care mă invită întotdeauna la reflecție, la căutarea sensului ascuns în spatele cuvîntului, cu siguranță nu i-a scăpat… o dovadă în plus a faptului că nu s-a „repatriat“, alegînd România, asumîndu-și toate riscurile. Cine azi, în țara mea, îi hulește pe germanii care au avut tăria să spună „la loc comanda!“, mînați de un impuls interior, care poate i-ar fi împins să-și aleagă cealaltă prima patrie mult mai „avantajoasă“, nu e om și mai ales nu e român în ochii mei.