O eroină româncă într-un roman danez

Mi-a trezit curiozitatea prin titlu romanul scriitorului danez Jens Christian Grøndahl: Piazza Bucarest (traducere de Carmen Uioreanu, Polirom, 2013; originalul a apărut în 2004). Este o narațiune la persoana I, dar naratorul, implicat și el în acțiune, nu-și divulgă nicăieri numele; îl voi desemna convențional prin inițiala N. Firul povestirii e destul de sinuos, cu dese glisări între prezent și trecut. Aflăm la început despre N că este copil natural (maică-sa, Vicky, rămăsese gravidă la nouăsprezece ani cu un băiat pe care apoi nu l-a mai revăzut) și că îi servise parțial drept tată americanul Scott, sosit în Europa ca turist în 1966 și rămas în Danemarca prin căsătorie spre a evita chemarea sub arme la izbucnirea războiului din Vietnam. Dar relația dintre Scott și Vicky se rupe, femeia aruncîndu-se în brațele unui bărbat bogat. Peste ani, într-o dimineață de martie, N pornește cu mașina, de la Copenhaga spre Frederikshavn, spre a-l vizita pentru ultima oară pe Scott, înainte ca acesta să se întoarcă în America. Odată sosit la destinație, deschizîndu-și geanta de voiaj, privirea îi alunecă pe o scrisoare cu timbre românești, sosită cu o săptămînă în urmă. „Era ștampilată în București, expeditorul era Dmitri Nosca. Nu știam că poate să te cheme Dmitri în România. Sub numele Elenei era vechea adresă a lui Scott din Copenhaga. Probabil că trecuse multă vreme de cînd ea și expeditorul luaseră legătura ultima dată.” De aici încolo, povestea gravitează constant în jurul Elenei, chiar și atunci cînd ea lipsește din cadru. Refăcînd firul cronologic, Elena apare inițial ca o adolescentă bucureșteană de 16 ani, dornică să învețe pianul, deși toți îi spun că e cam tîrziu pentru asta. O profesoară acceptă totuși s-o primească; doamna Nosca (nume cam bizar) are un fiu, Milu, cu vreo 10-15 ani mai în vîrstă decît Elena. Este pictor, dar practică o artă nonconformistă și, refuzat la expozițiile oficiale, se întreține dintr-o slujbă de portar de noapte. Asistă uneori la lecțiile de pian ale Elenei, căreia îi spune că are o față expresivă. Fata începe să-i pozeze nud, în atelierul de la mansarda vilei. Urmează, previzibil, o relație fizică, urmată de instalarea Elenei în mansardă. Cînd vine timpul să urmeze o facultate, va alege limbile străine, obținînd totodată, prin intervenția tatălui ei, o slujbă de translator la Ministerul Turismului. Într-o zi, își dă seama că a rămas gravidă. Medicul consultat, care o cunoaște de mică, o sfătuiește să se gîndească bine: „Să nu nască un copil la vîrsta de nouăsprezece ani și nu cu un bărbat ca Milu.” Vrînd să-i împărtășească vestea lui Milu, merge la hotelul unde lucra acesta și îl surprinde, fără a fi văzută, în timp ce-și administra un drog. Rezultă două secrete care se țin reciproc în șah: „tăcerea asupra a ceea ce văzuse și asupra faptului că purta în pîntece începutul unei vieți”. Elena o informează asupra stării ei pe mama lui Milu, iar aceasta o izgonește brutal din locuință. Fata se întoarce în casa părintească și dă naștere unui băiat, botezat Dmitri din admirație pentru Șostakovici! Peste cîteva luni, află de la o prietenă că Milu izbutise să fugă din țară și să se stabilească la Köln. Doamna Nosca, revenită la sentimente mai bune, o invită pe Elena să vină la ea cu copilul și să locuiască din nou împreună, în așteptarea întoarcerii lui Milu. Acesta, de bună seamă, n-ar fi plecat dacă ar fi știut că Elena e gravidă. După aproape trei ani, Milu telefonează din Germania și vorbește doar cu maică-sa, care îi va spune ulterior Elenei că fiul ei trăiește la Köln cu o femeie pe nume Herta. La scurt timp după asta, Elena primește misiunea de a însoți ca translator un fotograf străin, venit să facă un reportaj despre ciobanii din Transilvania. Nu e altul decît Scott, ajuns la vîrsta de 40 de ani; Elena are 22. În călătoria prin Ardeal, șoferul e, firește, un informator al Securității, încît convorbirile deschise dintre Elena și Scott nu pot avea loc decît în momente fugare. „Cînd rămîneau singuri, o dată sau de două ori în decursul unei zile, ea îi povestea în propoziții scurte, febrile, cît de oribil și de lipsit de perspectivă era totul.” Ne aflăm, nota bene, în 1988. Elena îi împărtășește lui Scott visul ei de a călători, despre care știe bine că e irealizabil. Scott ar vrea s-o ajute și, spontan, îi propune să se mărite cu el. Elena ezită, apoi acceptă, asigurîndu-l că-i nu va fi o povară. Planul e pus în aplicare și cuplul se stabilește la Copenhaga, unde N, vizitîndu-i periodic, va constata că soții nu dormeau împreună. Să fi fost Elena o sadică? Într-un rînd, Scott plecînd ca fotograf la Tour de France, îl roagă pe N s-o plimbe puțin pe Elena și să-i arate orașul. Nou moment previzibil: femeia îl provoacă pe N, sărutîndu-l sub un copac unde se adăpostiseră de ploaie. N nu concepe însă o relație cu soția tatălui său vitreg. În decembrie 1989, cei trei privesc la televizor procesul și execuția Ceaușeștilor. Scott „nu s-a putut abține să își spună opinia că poate a fost cam pripit, cam superficial. […] Elena a explodat. Ce își închipuia el? El nu știa ce aveau pe conștiință Ceaușescu și soția sa, asta în cazul cînd ar fi avut o conștiință? Nu meritau ceva mai bun și era foarte bine că fusese un proces scurt.” Conlocuirea Elenei cu Scott va dura doi ani de zile, timp în care soții se mută la Friedrikshavn, în Iutlanda de Nord, unde Scott preia un magazin foto, iar Elena lucrează într-o pizzerie. Într-o seară, bărbatul revenit acasă găsește un scurt bilet de despărțire: „Nu mai putea, scrisese ea, fără a explica ce anume nu mai putea, și îl asigura pe Scott de prietenia ei veșnică.” N îl află pe soțul părăsit în­tr-o stare de depresie gra­vă, din care își va re­veni foarte greu și foarte lent. Primul semn de viață al Elenei va sosi din Italia: cunoscuse un negustor de antichități din Arezzo și îi cerea lui Scott divorțul. Restul se va rezolva prin­tr-un avocat. Aflînd că N plănuiește o călătorie în Italia, Scott îl roagă să încerce a o găsi pe Elena și să-i predea scrisoarea venită de la București. Cercetarea dă roade: Elena locuiește la Roma și-i dă întîlnire lui N într-un loc cu nume evocator : Piazza Bucarest. În plicul adus se află trei fotografii. „Primele două poze erau alb-negru. O Elenă tînără stă în picioare alături de un bărbat bronzat, cu părul lung, în fața cîtorva sălcii plîngătoare. […] În cealaltă poză este aplecată peste un bebeluș care stă în poala ei, îmbrăcat doar în maiou, un băiețel după cîte se vede.” A treia fotografie: „Un tînăr îmbrăcat în trening stă pe aleea din grădină, în fața unei intrări.” Scrisoarea provenea de la Dmitri, care, ajuns la vîrsta de 19 ani, găsise printre lucrurile bunicii, după moartea acesteia, poze cu tatăl și cu mama lui, alături de scrisorile pe care Elena i le scrisese, pînă cînd, în lipsa oricărui răspuns, încetase s-o mai facă. Elena îi povestește lui N că fusese în București prin 1992, încercînd să-și revadă copilul, dar bunica îi spusese pe un ton dur și rece că, pentru Dmitri, ea e moartă : „cum altfel să-i explici unui copil de trei ani că mama lui plecase și că n-o să se mai întoarcă?” Din aceeași convorbire cu N mai aflăm că Elena, la scurt timp după sosirea în Danemarca, plecase la Köln în căutarea lui Milu și stătuse de vorbă cu Herta, aflînd despre fostul ei iubit că decăzuse din cauza drogurilor. Îl și descoperise rătăcind prin preajma gării, dar la vederea ei o luase la fugă și Elena renunțase să-l urmărească. Într-o zi, patru ani mai tîrziu, va afla prin telefon că Milu murise dintr-o supradoză. „Dacă i-ar fi spus lui Scott despre Dmitri, totul ar fi decurs altfel. Dacă și dacă… […] Am întrebat-o dacă se gîndise să se întoarcă la București. A dat din cap. Nu. Era prea tîrziu, trecuse vremea, copilăria lui… La ce folos să-i mai ceară iertare acum?” Reacție, după impresia mea, nu întru totul plauzibilă.

Rezumatul, vrînd-nevrînd, anulează efectele de așteptare, curiozitate și surpriză pe care le generează narațiunea originală, prin desele ei volute în timp. Sentimentul amar al întregului este acela al unor destine frînte la granița dintre două ere, cea defunctă proiectîndu-și peste cea nouă umbra densă și nefastă. Naratorul declară că n-a vizitat niciodată România, ca urmare nu vom găsi în roman niciun element de culoare locală, cu excepția mirării lui Scott de a vedea pe șosele căruțe cu cai. Jens Christian Grøndahl, născut în 1959, este unul dintre cei mai cunoscuți scriitori danezi contemporani. Numele său figurează printre semnatarii manifestului în apărarea umanismului european, inițiat de Bernard-Henri Lévy și publicat de cotidianul francez „Libération”.