Ion Minulescu – 75 de ani de la moarte

Recurs la o judecată mai veche

Nu se poate spune că posteritatea a fost ingrată cu Ion Minulescu, unul dintre cei mai populari scriitori pe care i-a avut vreodată literatura noastră. Este prezent, cu intrări ample, în dicționarele literare relevante (DGLR, DSR, Dicționarul cronologic), ca și în aproape toate istoriile literare, în Lista canonică a literaturii române (1918-2018) – după cum ați putut vedea în numărul anterior al României literare – și în colecțiile serioase de lecturi școlare esențiale. Chiar în sintezele mai aspre, cum este Istoria critică a literaturii române, a lui Nicolae Manolescu (cu distincția ei netă între autorii de istorie și cei de dicționar), poetul își are locul său, ba chiar și o interpretare nouă, care iese ingenios din tiparele consacrate de critica interbelică. Unica excepție importantă este Scurtă istorie. Panorama alternativă a literaturii române, de Mihai Zamfir, al cărui gust sever îi reține, din simbolism, numai pe Alexandru Macedonski, Ștefan Petică și Dimitrie Anghel.

Totuși, în toată această posteritate critică mai degrabă generoasă, există și un spin. Care poate fi identificat mai întâi la E. Lovinescu, care, în Istoria literaturii române contem­porane, după ce îl grupează în același capitol cu inexistentul Eugeniu Ștefănescu-Est, îi definește poezia ca pe un „simbolism pe înțelesul tuturor” și lansează candid, în chiar preambulul analizei, „o primă bănuială asupra calității unei poezii atât de comunicative”, pentru ca mai departe să vorbească despre „un simbolism mai mult exterior și mecanic”. La rândul său, deși interesat să se despartă sistematic de judecățile și observațiile lui Lovinescu, G. Călinescu consideră și el poezia minulesciană drept „numai întâmplător și uneori aparent simbolistă […], abdicând de la expresia emoțiilor adânci”. În fine, Nicolae Manolescu, în ultima relectură importantă a operei poetului, face afirmația memorabilă că „poetul Romanțelor pentru mai târziu […] are abilitatea de a trece în ochii miilor de nepoate ale Ziței drept mesagerul unei arte sofisticate, culte, clasiciste (plină de alegorii care pretind răsfoirea dicționarelor mitologice), dar întru totul noi și la care doar aleșii (mai bine zis, alesele) aveau acces”.

În fiecare din aceste judecăți și observații, se poate sesiza o anumită îndoială asupra profunzimii poeziei minulesciene sau asupra validității asumării stindardului simbolist. Poetul nu scrie poezie simbolistă autentică, dar o simulează cu mult talent și cu un succes netăgăduit.

Este această îndoială justificată? Scrie Minulescu, așa cum spune G. Călinescu, „chiar niște romanțe, ca și multe din poeziile lui Eminescu, și, ca și acelea, în ciuda unor complicări culte, întemeiate pe o formulă simplă fără de care vulgul nu poate fi câștigat”? Este el un poet care mimează lirismul, doar pentru că unele dintre motivele sale – enumerate de Nicolae Manolescu ca fiind: „minciuna, uitarea, iubirea-nebunie în­tâm­plătoare și celelalte «înscrise-n legile-omenești»” – sunt uzate, dacă nu vulgarizate, prin lungul exercițiu al literaturii universale?

În ce mă pri­vește, am simțit din­totdeauna o anumită mefiență în fața acu­zațiilor de lipsă de autenticitate, aduse unor scriitori moderni. Arta modernă, spun o banalitate, este, într-un anume sens, artificială prin însăși natura ei. Ea este un simulacru de înalt nivel și are un conținut ludic mult mai consistent decât arta clasică a celor vechi. Cel puțin până la un punct, în poezia modernă, a simula misticul, de exemplu, echivalează artistic cu a-l revela și nu văd nici un motiv să fim suspicioși față de adâncimile lui Minulescu, în timp ce este evident că mult mai multă mistificare e de întâlnit, dimpotrivă, în poezia „sinceră” a unui Goga. Goga care, o știm deja, a „pescuit” din straturile arhaice ale limbii cuvinte de origine slavă, dispărute de mult (dacă vor fi circulat vreodată, în afara cercurilor ecleziastice), spre a sugera autohtonismul. Cu atât mai mult, cu cât rezultatul „simulării” lui Ion Minulescu e o poezie care se poate citi și azi, în timp ce patosul mesianic (bine instrumentat) al marelui poet care este cu adevărat Octavian Goga este, totuși, vizibil datat.

Sau, în alți termeni, de ce ar dori să mimeze stilul popular un poet superficial, lipsit de adâncime și de autenticitate lirică?

În realitate, totul pornește de la o confuzie. Aceea între eros și agapé. Sau între Ea, Iubita, și Ea, Poezia (sau Cunoașterea). Textul, probabil, cel mai semnificativ pentru această confuzie interpretativă este Romanța cheii. Universal citit și analizat ca o poezie erotică, textul nu conține, totuși, nici cel mai mic semn care să ateste că este vorba de un dialog cu iubita sau de o relație de dragoste. E drept că, la un moment dat, apare versul: „Și-am rămas în turnul gotic –/ Turnul celor trei blazoane:/ Al Iubirii,/ Al Speranței,/ Și-al Credinței viitoare…”. Însă iubirea, aici, scrisă cu majusculă nu spre a impresiona burghezele sentimentale, face parte dintr-un context pe care oricine familiarizat cu creștinismul îl recunoaște ca reprezentând „triada” mântuirii: credința, speranța și dragostea. Context subliniat și de „turnul gotic”, și de „cupola de mănăstire”, din strofa anterioară. Întreaga poezie – care e „romanță” numai cât pentru a o face pe Zița să n-o abandoneze în favoarea Dramelor Parisului sau Londrei – este construită, de altfel, pe un itinerariu similar celui din argheziana Între două nopți: întâi noaptea de sus (turnul), apoi o descindere ad inferos, urmată de o revenire pe planul nopții mundane. Numai că, spre deosebire de mistica poezie argheziană (bine camuflată și ea, sub masca îndoielii!), la Minulescu nu de cunoașterea religioasă este vorba, ci de cea ocultă, care o imită și o translează pe un plan rațional. Se pot recunoaște cu ușurință, în Romanța cheii, treptele inițierii, așa cum se produce ea în societățile secrete. Numai că la poetul nostru – el însuși, un inițiat – procesul nu se încheie cu o renaștere dată de accesul la un nou tip de cunoaștere, ci cu… „Naufragiul ce m-așteaptă!”. Ceea ce recuzita teatral-simbolistă ascunde de ochii cititorilor/ cititoarelor superficiali/e este tocmai acest substrat profund, al poeziei de cunoaștere.

Nu este locul aici pentru citate in extenso, dar întreaga creație poetică a lui Ion Minulescu este subîntinsă de această temă a cunoașterii (mai exact spus, a incertitudinii fatale conținute în cunoaștere). Corăbiile care pleacă și nu se mai întorc, templele, pelerinii, cel întors, liturghiile profane etc., etc.: toate acestea alcătuiesc substanța unei poezii mai degrabă mizantrope și triste, contrazicând vehement observația călinesciană conform căreia Minulescu ar rămâne mereu solar și luminos, ce reflectă mai degrabă familiaritatea criticului cu omul Minulescu decât cu poetul… Care este, în această perspectivă, primul la noi a cărui creație anunță transformarea lirismului simbolist în lirismul obiectiv al poeziei de cunoaștere interbelice. Situarea sa în literatura interbelică, după cum a atestat-o și ancheta noastră privind lista canonică, este justificată și de conținutul operei, pe lângă cronologie.

Minulescu este, de fapt, un caz spectaculos de – cum spune teoria receptării – creator de texte cu ofertă multiplă, care submineză orizontul de așteptare. Pe un palier, poetul satisface gustul sentimental al „urmașelor Ziței”, dar pe altul vizează un alt tip cultural de cititor: cel cu cunoștințe oculte, capabil să descifreze simboluri și să mediteze la teme abisale, care sunt și adevăratele subiecte minulesciene. Ca orice clovn adevărat, poetul este mai degrabă trist, chiar și (sau mai ales) când râde în hohote. Erotica propriu-zisă, destul de puțină, nu este numai scandaloasă din punctul de vedere al moralei burgheze: ea este disperată și exasperată de aceeași absență a certitudinii. Minulescu are oroare de gol și nimic – nici amorul liber, nici decorurile decadent-lascive, nici măcar clamoroasa poezie simbolistă – nu-l mântuiește de această fantasmă neagră a Marii Absențe…

De altfel, poetul și-a scris singur, cu o remarcabilă luciditate ludică, destinul postum. În prozele mai curând macabre decât fantastice din Cetiți-le noaptea!(1930) ne atrăgea atenția asupra existenței unui Minulescu nocturn, diferit de cel „de zi”, care-și făcea veacul fumând havane la Capșa ca un prosper cultivator de bumbac, iar în Nu sunt ce par a fi (1936) aproape că îi trage de mânecă pe criticii grăbiți în a-l urma pe Lovinescu pe calea „simbolismului superficial”.

Poate că ar fi cazul să mutăm accentul, în interpretarea poeziei sale, de pe romanțe pe pentru mai târziu