În Viața Românească (nr. 4), Nicolae Prelipceanu semnează un foarte interesant editorial în care aduce în atenție o categorie cu totul specială de autori, așa numiții scriitori de ocazie. El ilustrează noțiunea aceasta cu un episod de notorietate prin anii 1990, un episod pe cât de comic pe atât de ridicul și anume, lansarea unui volum de versuri penibil al unui personaj politic în vogă. Ca să dea plauzibilitate respectivei lansări, mai marii de atunci ai USR i-au organizat aceluia lansarea la pachet cu lansarea volumelor unor poeți de valoare. Evident, aceștia au fost complet ignorați de presa strânsă grămadă, care n-a avut ochi și urechi decât pentru politicianul respectiv, vai, el nu se mulțumea cu faima, și așa exagerată, obținută din politică, ci ținea morțiș să fie și poet (iar ca poet era atât de mic încât se poate spune că nici nu exista!). Dar să-i dăm cuvântul lui Nicolae Prelipceanu: „Am mai dat aiurea exemplul unei lansări, în opinia mea exemplară, petrecută cu vreo 20 de ani în urmă, în Sala Oglinzilor a Casei Scriitorilor de pe atunci. Un prim-ministru al clipei, Dumnezeu să-l ierte!, își lansa sub un alt nume, o carte de, cred, poeme. Alături de ăsta, mai erau și doi poeți autentici, cu două cărți de reală valoare, prezentați de doi scriitori, și ei cu pretenții de profesionalitate. Buluc de televiziuni – că de-astea nu duceam lipsă nici atunci! –, buluc de presă scrisă sau spusă, iar seara, la știri, peste tot, se anunța numai lansarea cărții bietului prim-ministru, al cărui pseudonim zău că l-am uitat. Filmările erau, și ele, montate în așa fel încât nu se vedeau decât personajele implicate în lansarea acelei cărți de triste poeme (nu ca ale lui Ovidiu, ci triste din cauză de lipsă de talent a autorului lor). Nicio vorbă, nicio scăpare a unei imagini cu ceilalți doi scriitori, poeți autentici.“ Relatarea editorialistului de la Viața românească este exactă: Cronicarul poate depune mărturie, căci a fost martor și personaj al acelei întâmplări. Și concluzia cu care se încheie articolul e de reținut: „Deci, să ne înțelegem, de când scriitorul nu prea mai contează în societate, decât dacă are talent și, pe urmă, în spate o oficină de publicitate puternică, în cazuri foarte rare deci, de atunci tot mai mulți vor să se facă scriitori, ba se și fac. Într-adevăr se fac, adică se prefac. Deh, scriitori de ocazie, dar cum ocazia e totul azi, chiar și când i se spune oportunitate, cu un barbarism nespecific limbii române, al lor e succesul, a lor e gloria. De o clipă, ca multe altele, chiar mai bine stabilite, printr-o pregătire specifică.“
Gloria literară a unui „prim-ministru al clipei“
